Statuia Regentei
Ana Ozores în bronz, de Mauro Álvarez, 1997, pe aceleași dale pe care se plimba în roman. Oamenii îi ating mâna când trec.

Orașul pe care Clarín l-a dezgolit fără milă în 1884 și care azi are peste o sută de sculpturi pe stradă, multe dăruite laureaților care au spus ceva frumos despre el.
🎧 Pe traseul Universitatea, Santullano și vechea VetustaÎn Oviedo există o ironie minunată. Orașul care s-a simțit insultat timp de decenii de romanul care l-a portretizat sub un nume fals l-a transformat azi în emblemă și și-a umplut străzile de bronzuri — printre ele, mai multe cu personaje de ficțiune și cu laureați străini care l-au lăudat.
Leopoldo Alas „Clarín” era profesor titular de Drept la Universitatea din Oviedo când a publicat „La Regenta” între 1884 și 1885. Mulți îl consideră cel mai bun roman spaniol al secolului al XIX-lea după Don Quijote.
În el a portretizat orașul sub un nume fals — Vetusta — și cu adevăruri tăioase. Ana Ozores, protagonista, e o femeie sensibilă și singură, căsătorită cu un bărbat mai în vârstă, prinsă între duhovnic și seducător și strivită de o societate care o pândește.
Romanul începe în turnul catedralei, cu canonicul magistral don Fermín de Pas privind orașul cu o lunetă, ca unul care își păzește turma. Clarín a descris acel turn ca pe un „poem romantic de piatră, imn delicat de linii dulci, de o frumusețe mută și veșnică”.
Când a apărut, a scandalizat Oviedo. Timp de decenii a rămas pe jumătate uitat într-un colț, cu puține ediții și cu destulă stânjeneală în oraș. Abia în a doua jumătate a secolului al XX-lea critica l-a așezat unde e azi: i-a trebuit aproape o sută de ani ca să nu mai fie citit ca o jignire.
Ana Ozores în bronz, de Mauro Álvarez, 1997, pe aceleași dale pe care se plimba în roman. Oamenii îi ating mâna când trec.
Aici era Clarín profesor titular de Drept. Fondată cu moștenirea unui Inchizitor General și deschisă în 1608, la patruzeci de ani după moartea lui.
Descarcă aplicația și descoperă Oviedo offline, oricând vrei. Parcurge traseul pe jos Universitatea, Santullano și vechea Vetusta cu un ghid local în ureche.
Descoperă mai multe despre Viavoy →Azi Oviedo are peste o sută de sculpturi în aer liber, împrăștiate pe străzi și în piețe, cele mai multe așezate începând din anii nouăzeci. De aceea se spune că orașul vechi e un muzeu fără acoperiș și fără bilete.
Statuia Regentei, de Mauro Álvarez, a fost pusă în 1997 în fața catedralei, pe aceleași dale pe care Ana se plimba în ficțiune. Oamenii o fotografiază și îi ating mâna până când i-au tocit bronzul rochiei.
Cea mai faimoasă pentru mulți e Maternitatea lui Fernando Botero, o femeie rotundă de bronz întinsă în plaza de la Escandalera de pe la jumătatea anilor nouăzeci. E locul de întâlnire prin excelență al localnicilor.
Iar cea mai obraznică e Culis Monumentalibus, patru metri de fund de bronz pe care Eduardo Úrculo i-a așezat în 2001 în fața Teatrul Campoamor. Când a apărut, unii au cerut să fie scos a doua zi; azi e printre cele mai fotografiate.
Numele în latină falsă Úrculo l-a luat dintr-un articol pe care Camilo José Cela l-a scris în 1977 despre pasiunea lui de a picta funduri, acele figuri „proscrise în vremuri mai pudice”.
Două dintre cele mai iubite sculpturi se află aici datorită Premiilor Prințesa Asturiei, care se decernează în fiecare toamnă la Teatrul Campoamor și pe care mulți le numesc micile Nobeluri ale sudului Europei.
Woody Allen a venit în octombrie 2002 să primească premiul pentru Arte și, în loc să spună patru fraze de complezență, s-a topit în laude: a spus că Oviedo e încântător, exotic, frumos, curat, liniștit, „ca și cum n-ar aparține acestei lumi”. Orașul i-a întors complimentul turnându-l în bronz în 2003.
Și n-a rămas la vorbe: în 2008 s-a întors și a filmat aici o parte din filmul Vicky Cristina Barcelona, cu orașul apărând pe ecran sub propriul nume, lucru rar în filmele lui în afara New Yorkului.
Mafalda a ajuns pe același drum: în 2014 Quino a primit Premiul pentru Comunicare și Științe Umaniste, iar orașul i-a comandat statuia lui Pablo Irrgang. Are o soră geamănă, identică, în cartierul San Telmo, la Buenos Aires.
Iar în plaza de Trascorrales e La Lechera, un omagiu mult mai local: adus femeilor care până în anii șaptezeci coborau din sate cu măgărițele lor ca să împartă laptele din casă în casă.
Din 2003, după ce regizorul a lăudat orașul când a primit Premiul Prințul Asturiei. I se fură ochelarii întruna.
Așezată pe banca ei din 2014, când Quino a primit premiul. Are o soră geamănă, identică, în San Telmo, la Buenos Aires.
Așa l-a numit Clarín — Leopoldo Alas —, profesor titular de Drept la Universitatea din Oviedo, în romanul lui „La Regenta”, publicat între 1884 și 1885. A portretizat orașul sub un nume fals și cu adevăruri tăioase: preoții lui ambițioși, tinerii lui domni trândavi, bârfa lui, ipocrizia lui.
Prost, și multă vreme. Mulți s-au recunoscut și nu le-a plăcut deloc, iar romanul a rămas pe jumătate uitat timp de decenii, cu puține ediții și cu destulă stânjeneală în oraș. Abia în a doua jumătate a secolului al XX-lea critica l-a așezat unde e azi: i-a trebuit aproape o sută de ani ca să nu mai fie citit ca o jignire.
În piața Alfonso al II-lea cel Cast, în fața catedralei, pe aceleași dale pe care Ana Ozores se plimba în ficțiune. A făcut-o Mauro Álvarez în 1997, iar oamenii o fotografiază și îi ating mâna când trec, într-atât încât i-au tocit bronzul rochiei.
Peste o sută în aer liber, împrăștiate pe străzi și în piețe, cele mai multe așezate începând din anii nouăzeci. E o politică municipală susținută și destul de neobișnuită prin amploarea ei, și de aceea se spune că orașul vechi e un muzeu fără acoperiș și fără bilete.
Pentru că în octombrie 2002 a venit să primească Premiul Prințul Asturiei pentru Arte și s-a topit în laude la adresa orașului, spunând că e „încântător, exotic, frumos, curat, liniștit, ca și cum n-ar aparține acestei lumi”. Oviedo i-a întors complimentul turnându-l în bronz în 2003. Iar în 2008 s-a întors să filmeze aici.
Prin același mecanism: în 2014 desenatorul Quino a primit aici Premiul Prințul Asturiei pentru Comunicare și Științe Umaniste, iar orașul i-a comandat statuia lui Pablo Irrgang. Are o soră geamănă, identică, așezată pe o bancă din cartierul San Telmo, la Buenos Aires.
Patru metri de fund de bronz pe un soclu de granit, operă a lui Eduardo Úrculo, instalat în 2001 în fața Teatro Campoamor. Numele în latină falsă l-a luat dintr-un articol al lui Camilo José Cela din 1977 despre pasiunea lui de a picta funduri. Când a apărut, unii au cerut să fie scos; azi e printre cele mai fotografiate.
Descarcă Viavoy și plimbă-te prin Oviedo offline, oricând vrei.

Continuă să citești