Primăria
Balconul de la chupinazo, pe o fațadă barocă din 1752 cu cele trei ordine clasice suprapuse. Și locul unde la miezul nopții pe 14 se cântă „Pobre de mí”.

Opt sute cincizeci de metri, două minute și un an de așteptare. Ce se întâmplă în fiecare zi între 6 și 14 iulie și de ce sărbătoarea se ținea la început în octombrie.
🎧 Pe traseul Alergarea taurilor, San Fermín și Plaza del CastilloSanfermines înseamnă nouă zile, nu o cursă. Dar cursa e cea care le explică: opt sute cincizeci de metri parcurși în două sau trei minute, pe care orașul îi așteaptă un an întreg. Ghidul acesta povestește cum funcționează totul, porțiune cu porțiune și zi cu zi.
Totul începe la prânz pe 6 iulie, din balconul Primăriei: o rachetă care explodează în timp ce dedesubt o mare de oameni urlă cu eșarfa ridicată. Cuvântul vine de la „chupín”, numele popular al rachetei.
Fraza e bilingvă, ca orașul: „Pamploneses, pamplonesas, ¡Viva San Fermín!, Iruindarrak, iruindarrok, gora San Fermin!”, adică „Pamplonezi, pamploneze, trăiască San Fermín!” în spaniolă și în bască. Și în clipa aceea zeci de mii de eșarfe roșii, purtate până atunci legate la încheietură, urcă toate deodată la gât.
Sfântul locuiește în biserica San Lorenzo, într-o capelă barocă octogonală ridicată între 1696 și 1717 numai ca să-l adăpostească. În fiecare an, pe 7 iulie, iese în procesiune purtat pe umeri pe Calle Mayor.
Și un amănunt care surprinde: sărbătoarea sfântului cădea pe 10 octombrie, cu ploaie și frig, în timp ce târgul de vite și coridele se țineau vara. În 1591 orașul a hotărât să le adune pe toate și să mute sărbătoarea pe 7 iulie, din cauza vremii bune. Schimbarea aceasta pur practică a inventat Sanfermines.
Balconul de la chupinazo, pe o fațadă barocă din 1752 cu cele trei ordine clasice suprapuse. Și locul unde la miezul nopții pe 14 se cântă „Pobre de mí”.
Aici locuiește sfântul, într-o capelă octogonală construită numai pentru el. De aici pleacă procesiunea de pe 7 iulie, iar encierro pornește la câteva minute, pe Cuesta de Santo Domingo.
Descarcă aplicația și descoperă Pamplona offline, oricând vrei. Parcurge traseul pe jos Alergarea taurilor, San Fermín și Plaza del Castillo cu un ghid local în ureche.
Descoperă mai multe despre Viavoy →Pornește de pe Cuesta de Santo Domingo. La ora opt fix se aude o rachetă, se deschide poarta țarcului și șase tauri, plus boii conducători care îi ghidează, se aruncă la deal. O a doua rachetă anunță că niciun animal nu a rămas în urmă, care e situația cea mai periculoasă posibilă.
Această primă porțiune e printre cele mai grele: aproape trei sute de metri de pantă care te împinge, cu pavajul alunecos și taurii grupați și odihniți. Veteranii o rezumă așa: aici nu alergi în fața taurului, supraviețuiești.
Urmează piața Primăriei și curba Mercaderes, o cotitură strânsă la dreapta unde taurii derapează și cad adesea în gard. E punctul cel mai fotografiat și unul dintre cele mai imprevizibile.
Apoi Calle Estafeta: trei sute de metri de linie dreaptă, fără nicio curbă unde să te ascunzi. Pentru mulți alergători e adevăratul encierro, porțiunea unde se face partea cea mai grea, care nu e să fugi, ci să te așezi în fața taurului și să alergi câțiva metri la înălțimea lui, potrivindu-ți pasul după al lui.
Și finalul: porțiunea Telefónica, culoarul care se îngustează brusc —unde se formează grămezile de oameni— și intrarea în arena de coride. În total, vreo opt sute cincizeci de metri și două sau trei minute.
Alergatul e gratuit și nu trebuie să te înscrii, dar există reguli și se dau amenzi: să fii major, să nu fii băut, să nu alergi în sens invers, să nu porți rucsacuri sau bagaje și să nu faci fotografii sau filme în timp ce alergi. Poliția îi scoate de pe traseu, înainte de rachetă, pe cei care nu respectă regulile.
Albul cu roșu nu vine din Evul Mediu: s-a răspândit în anii treizeci ai secolului al XX-lea, când primele peñas, cluburile de sărbătoare, l-au adoptat, iar tot orașul a copiat ideea. Tradiția adaugă că roșul amintește de martiriul lui San Fermín, care a fost decapitat.
Femeile pot alerga fără restricții din 1974: până în acel an un regulament municipal le interzicea expres. De aceea, în Monumentul Encierro, cu cele nouăsprezece figuri ale lui, nu e nicio femeie.
Ce nu știe aproape nimeni e encierrillo: în seara dinainte, taurii sunt mutați în liniște și pe întuneric de la țarcurile de la Gas până la cele de la Santo Domingo, fără public care să strige și cu străzile goale. E exact opusul lui encierro.
Iar sărbătoarea nu se termină cu cursa: după-amiaza sunt coride în aceeași arenă —taurul care aleargă la ora opt e cel care e luptat mai târziu—, dimineața uriașii și căpățânoșii, gigantes y cabezudos, peñas și fanfare toată ziua, și Riau-Riau, actul cel mai disputat și cel mai des suspendat dintre toate.
Aici începe totul: la ora opt fix se aude racheta și se deschide poarta țarcului. Aproape trei sute de metri de pantă, cu taurii grupați și odihniți.
Aici se termină encierro. Printre cele mai mari din lume după capacitate: douăzeci de mii de locuri într-un oraș de două sute de mii de locuitori. Cu bustul lui Hemingway alături.
Între 6 și 14 iulie, mereu la aceleași date. Încep cu chupinazo la prânz pe 6, din balconul Primăriei, și se termină la miezul nopții pe 14 cu „Pobre de mí” („Vai de mine, vai de mine, s-au terminat sărbătorile de San Fermín”), cântat cu lumânări în aceeași piață. Encierro se aleargă în fiecare dimineață la ora opt, între 7 și 14.
Între două și trei minute. Sunt vreo opt sute cincizeci de metri de la poarta țarcului de pe Cuesta de Santo Domingo până în arena de coride. Mai puțin decât îți ia să citești ghidul acesta, și e exact ce așteaptă orașul un an întreg.
Cuesta de Santo Domingo, la început, pentru că sunt aproape trei sute de metri de pantă care te împinge, cu pavajul alunecos și taurii grupați și odihniți. Și curba Mercaderes, unde taurii derapează și cad adesea în gard. Și culoarul final, din cauza grămezilor de oameni care se formează.
Da, e gratuit și nu trebuie să te înscrii, dar există reguli și se dau amenzi: să fii major, să nu fii băut, să nu alergi în sens invers, să nu porți rucsacuri sau bagaje și să nu faci fotografii sau filme în timp ce alergi. Poliția îi scoate de pe traseu pe cei care nu respectă regulile înainte să se audă racheta.
Nu e o uniformă oficială și nu vine din Evul Mediu: s-a răspândit în anii treizeci ai secolului al XX-lea, când primele peñas au adoptat albul cu brâu și eșarfă roșii, iar tot orașul a copiat ideea. Tradiția adaugă că roșul amintește de martiriul lui San Fermín, care a murit decapitat.
Din 1974, când a fost ridicat regulamentul municipal care le interzicea expres. De atunci aleargă fără restricții, deși sunt în continuare o minoritate. De aceea, în Monumentul Encierro, cu cele nouăsprezece figuri în mărime naturală, nu apare nicio femeie: sculptura e și portretul unei epoci.
Mutarea taurilor, în seara dinaintea fiecărui encierro, de la țarcurile de la Gas până la cele de la Santo Domingo. Se face în liniște, aproape pe întuneric, fără public care să strige și cu străzile goale: e exact opusul lui encierro și foarte puțini oameni din afară îl cunosc.
Pentru că în 1591 orașul a schimbat data din cauza vremii. Sărbătoarea lui San Fermín cădea pe 10 octombrie, cu ploaie și frig, în timp ce târgul de vite și coridele se țineau vara. S-a hotărât ca totul să fie adunat pe 7 iulie, iar mutarea aceasta pur practică a inventat fără să vrea Sanfermines.
Descarcă Viavoy și plimbă-te prin Pamplona offline, oricând vrei.

Continuă să citești



