Catedrala Nouă
Bilet de circa 10 €, cu Catedrala Veche inclusă. Caută urma cutremurului de la Lisabona din 1755, care a crăpat turnul și a obligat la umplerea bazei: de aceea azi e mult mai groasă decât prevedea proiectul inițial.

Două clădiri complete din epoci diferite, lipite și cu un zid comun, cu un singur bilet. Unde e astronautul, ce este Torre del Gallo și de ce merită să urci la Ieronimus.
🎧 Pe traseul Cele două catedrale și Salamanca de pe TormesÎn Salamanca nu există o catedrală: există două, lipite, cu un zid comun și funcționând ca o singură clădire cu o singură intrare. Cea veche e romanică, din secolul al XII-lea; cea nouă a fost începută în 1513 și terminată în 1733. Și au supraviețuit amândouă pentru că, în timp ce se construia cea nouă, cea veche a continuat să fie folosită, iar când cea nouă a fost gata, nimeni n-a mai avut curajul s-o dărâme pe cealaltă.
Și intenționat, nu din întârziere.
A fost începută în 1513, când Renașterea exista de mai puțin de un secol în Italia și abia ajunsese în Spania, și totuși Salamanca a ales goticul. N-a fost ignoranță: era stilul considerat potrivit pentru o catedrală, în timp ce Renașterea era văzută încă drept ceva pentru palate. Planul l-a făcut Juan Gil de Hontañón și l-a continuat fiul său, Rodrigo.
Rezultatul sunt trei nave de o înălțime considerabilă, cu bolți în cruce foarte elaborate ale căror nervuri se încrucișează formând stele, și o amploare care impresionează chiar dacă vii de la alte catedrale mari. Turnul de deasupra transeptului și turnul-clopotniță au fost terminate deja în baroc, la două secole după începerea lucrărilor.
Fațada de nord, cea a Puerta de Ramos, e o suprafață platerescă sculptată până la ultimul centimetru, cu scene din Patimi și o densitate ornamentală care face greu să-ți fixezi privirea. Este unul dintre marile portaluri ale secolului al XVI-lea spaniol.
Iar pe una dintre arhivoltele ei se află astronautul, în costumul lui spațial, și aproape un dragon care mănâncă o înghețată. Nu sunt nicio anomalie inexplicabilă: sunt semnătura breslei la restaurarea din 1992, un obicei vechi care permite să se distingă peste cinci secole ce parte e originală și ce s-a refăcut.
Bilet de circa 10 €, cu Catedrala Veche inclusă. Caută urma cutremurului de la Lisabona din 1755, care a crăpat turnul și a obligat la umplerea bazei: de aceea azi e mult mai groasă decât prevedea proiectul inițial.

Se află în stânga și destul de sus și e greu de văzut fără să ți-l arate cineva. Tradiția de a semna restaurările cu un element contemporan e veche și perfect acceptată: un taur în secolul al XVI-lea, un astronaut în secolul al XX-lea.
Descarcă aplicația și descoperă Salamanca offline, oricând vrei. Parcurge traseul pe jos Cele două catedrale și Salamanca de pe Tormes cu un ghid local în ureche.
Descoperă mai multe despre Viavoy →Intri din interiorul celei noi, coborând câteva trepte, iar schimbarea e brutală: de la înălțimea și lumina goticului târziu treci într-un spațiu mai scund, mai întunecat și mult mai dens. Este una dintre catedralele romanice cele mai bine păstrate din Spania.
Piesa principală se află în absidă: un retablu de la mijlocul secolului al XV-lea cu cincizeci și trei de panouri pictate pe fond auriu, opera lui Nicolás Florentino, care povestesc viața lui Hristos și a Fecioarei scenă cu scenă. E unul dintre cele mai complete ansambluri de pictură gotică păstrate.
Deasupra, acoperind semicalota absidei, o frescă uriașă a Judecății de Apoi a aceluiași autor, cu infernul redat cu o cruzime considerabilă. Să vezi cele două lucruri împreună — povestea ordonată jos, avertismentul sus — înseamnă să înțelegi cum comunica o biserică medievală cu oameni care nu știau să citească.
Și mai e Torre del Gallo, turnul de deasupra transeptului, care se vede din afară. E o cupolă cu nervuri pe un tambur cu două rânduri de ferestre, acoperită cu solzi de piatră, de o clară influență bizantină. Rudele ei cele mai apropiate se află la Zamora și la Toro.
E un traseu pe la înălțimea celor două catedrale, care folosește pasajele de serviciu deschise în grosimea zidurilor, gândite inițial pentru întreținerea vitraliilor și a acoperișurilor. Mergi pe coridoare înguste, traversezi tribune și privești navele de la o înălțime de la care nu se văd niciodată.
Acest punct de vedere schimbă totul. Bolțile în cruce se văd de aproape, cu nervurile și cheile lor, iar de pe una dintre tribune vezi turnul romanic de deasupra transeptului celei vechi dintr-un unghi imposibil de la nivelul solului. Apoi ieși pe terasele exterioare de deasupra acoperișurilor.
Numele vine de la episcopul Jerónimo de Perigord, primul episcop al Salamancăi repopulate și duhovnicul Cidului. Biletul e separat de cel al catedralelor, costă în jur de patru euro, iar vizita durează o oră bună.
Și există o tradiție legată de aceste turnuri care e încă vie. Cutremurul de la Lisabona din 1755 a crăpat turnul catedralei și a obligat la consolidarea lui. De atunci, în fiecare 31 octombrie, un localnic urcă în vârf îmbrăcat în costum charro, cântă din cimpoi și din tobă și mulțumește că orașul a rezistat. E numit Mariquelo.
Într-o capelă a claustrului se păstrează o orgă medievală cu tuburi, una dintre cele mai vechi din Europa care încă pot cânta. Ieși în Patio Chico, piațeta din spate: e cea mai bună priveliște spre Torre del Gallo și unul dintre cele mai liniștite colțuri ale orașului vechi.
O oră bună, cu scări împărțite în tronsoane și paliere, așa că nu e o urcare continuă. Există însă pasaje înguste și câte un tronson la înălțime: nu e potrivit dacă ai claustrofobie sau rău de înălțime sever. Cel mai bine spre seară, cu piatra aprinsă.
În fața Catedralei Noi, o clădire neoclasică simplă, cu un portic de coloane ionice uriașe, care derutează într-un oraș sculptat până la ultimul centimetru. Piața ei, cu copaci și bănci, e unul dintre cele mai bune locuri din orașul vechi unde să te așezi seara târziu.
Pentru că, în timp ce se construia cea nouă, între 1513 și 1733, cea veche a continuat să fie folosită pentru slujbe, iar când cea nouă a fost terminată, nimeni n-a mai avut curajul să dărâme o clădire romanică din secolul al XII-lea aflată în stare bună. Au rămas lipite, cu un zid comun, și azi funcționează ca un singur ansamblu cu un singur bilet.
La Catedrala Nouă, pe o arhivoltă a Puerta de Ramos, fațada dinspre piață, în stânga și destul de sus. Aproape e un dragon care mănâncă o înghețată. I-a sculptat pietrarul Miguel Romero la restaurarea din 1992, urmând obiceiul breslei de a semna intervențiile cu un element contemporan.
Turnul de deasupra transeptului Catedralei Vechi: o cupolă cu nervuri pe un tambur cu două rânduri de ferestre și acoperită cu solzi de piatră, de o clară influență bizantină ajunsă probabil prin Aquitania. Rudele ei cele mai apropiate se află la Zamora și la Toro.
Destul de mult, și e vizita pe care o fac cei mai puțini oameni dintre cele importante. Străbate înălțimile celor două catedrale pe pasajele de serviciu deschise în grosimea zidurilor, cu bolțile văzute de aproape și terasele exterioare la final. Bilet separat, vreo patru euro, și o oră bună de traseu.
În fiecare 31 octombrie, aniversarea cutremurului de la Lisabona din 1755 care a crăpat turnul catedralei, un localnic urcă în vârf îmbrăcat în costum tradițional charro, cântă din cimpoi și din tobă și mulțumește că clădirea și orașul au rezistat. Tradiția s-a pierdut timp de decenii și a fost recuperată în anii șaptezeci.
Nu, biletul e comun și dă acces la amândouă. Ce merită însă să hotărăști e ordinea: să intri întâi în cea Nouă și să cobori apoi în cea Veche îți dă contrastul complet, de la înălțimea și lumina goticului târziu la densitatea și penumbra romanicului din secolul al XII-lea.
Descarcă Viavoy și plimbă-te prin Salamanca offline, oricând vrei.
