San Sebastián în 2 zile: golful, orașul vechi și vântul
Partea Veche și Monte Urgull în prima zi, plimbarea spre vest până la Peine del Viento în a doua. Cu terasa gratuită pe care n-o cunoaște nimeni și cu explicația de ce Peine se vede mai bine pe vreme rea.
Donostia e mic și se străbate în întregime pe jos, aproape mereu pe teren plat și aproape mereu pe lângă apă, așa că două zile ajung din plin. Structura e simplă: un golf închis, cu orașul vechi la un capăt, cartierul nou în spate și, dincolo de râu, plaja sălbatică. Singurul lucru pe care trebuie să-l hotărăști e când urci pe munți, pentru că sunt singurele porțiuni cu pantă și pentru că pe ceață nu folosesc la nimic.
Tabakalera are la ultimul etaj o terasă-belvedere cu intrare liberă, cu una dintre cele mai bune priveliști asupra orașului. Nu e semnalizată din stradă și aproape niciun vizitator nu urcă.
Ziua 1, dimineața: Partea Veche și Urgull
Începe în piață și urcă înainte de prânz.
Pornește din Plaza de la Constitución și ridică privirea: numerele pictate deasupra fiecărui balcon nu sunt numere de casă, sunt locuri. Piața aceasta funcționa ca arenă de coride, iar locuitorii își închiriau balcoanele ca loje în zilele de coridă. Numerotarea e tot acolo, vizibilă pe aproape toate.
De aici pornesc străzile cu cea mai mare densitate de baruri de pintxos din lume, dar asta e pentru mai târziu. Mai întâi, bazilica Santa María del Coro cu portalul ei baroc, biserica San Vicente — cea mai veche clădire din oraș — și strada 31 de Agosto, singura care a supraviețuit incendiului din 1813.
Incendiul acela explică forma cartierului: trupele anglo-portugheze care eliberau orașul au ajuns să-l jefuiască și să-l ardă aproape în întregime, iar Partea Veche a fost reconstruită de la zero, cu o rețea regulată de străzi. De aceea orașul acesta vechi nu are labirintul medieval la care te aștepți.
Urcă apoi pe Monte Urgull prin spatele Muzeului San Telmo: douăzeci de minute de pantă lină și umbrită, printre baterii de tunuri, gherete de pază și ziduri din diferite epoci. Sus, statuia Sfintei Inimi se ridică pe zidurile castelului La Mota, din secolul al XII-lea.
Un pătrat aproape perfect, cu arcade și galerii, ridicat în 1817 după incendiu. Clădirea cu ceas a fost Primăria până în 1947, când primăria s-a mutat în fostul Gran Casino de lângă plajă. Aici începe Tamborrada în fiecare an, pe 20 ianuarie.
Doisprezece metri de piatră peste opt secole de fortăreață. În castel funcționează Casa de la Historia, gratuită, despre trecutul militar al orașului. Și un detaliu: Inima nu privește spre mare, ci spre oraș, ca și cum ar vrea să-l îmbrățișeze în loc să-l apere.
O mănăstire dominicană din secolul al XVI-lea sprijinită de stânca muntelui, extinsă cu un corp contemporan cu fațada perforată, prin care cresc plante. Înăuntru, istoria societății basce și pânzele lui Sert care acoperă vechea biserică. Un plan bun pentru o zi ploioasă.
Coboară de pe munte prin portul pescăresc, mănâncă pintxos în Partea Veche și ieși pe Boulevard, care desparte orașul vechi de cartierul nou. De acolo începe La Concha, plaja pe care mulți o consideră cea mai bună plajă urbană din Europa și care e, mai ales, fațada orașului.
Apa ei e liniștită dintr-un motiv geografic: golful e închis de doi munți, iar insula Santa Clara îi astupă gura. Această protecție naturală e exact ce a făcut posibil ca aici să se nască vacanța de vară spaniolă, pe vremea când baia în mare se prescria ca tratament medical.
Fă toată plimbarea, doi kilometri plați până la Ondarreta. Pe drum, balustrada albă din 1910, al cărei profil se repetă apoi în felinare și ceasuri prin tot orașul; stabilimentul balnear La Perla; și Primăria, care a fost Gran Casino până la interzicerea jocurilor de noroc în 1924.
Dacă mai ai timp după-amiaza, abate-te trei cvartale spre interior și caută catedrala Buen Pastor. Săgeata ei depășește șaptezeci și cinci de metri și e în continuare cea mai înaltă clădire din oraș, dar rămâne în afara axei plajă–oraș vechi și mulți petrec câteva zile fără s-o vadă.
Cu mareea joasă apare o plajă uriașă și tare pe care mergi aproape până la insulă; cu mareea înaltă apa ajunge practic până la zid. Uită-te la tabelul mareelor înainte să cobori. Insula Santa Clara se vizitează în sezon cu barca din port, și aproape nimeni nu trece dincolo.
Neogotică, din 1897, cu catedrala din Köln ca model declarat și gresie de pe Monte Igueldo. Au plătit-o în bună parte locuitorii. N-a fost așezată lângă plajă, ci în centrul cartierului nou, cu străzile convergând spre ea: e piesa care ordonează orașul burghez.
Seamănă cu un cottage englezesc pentru că l-a proiectat un arhitect englez pentru o regină austriacă ce se îndrăgostise de acest golf. Interiorul nu se vizitează, dar grădinile sunt gratuite, iar de pe colină domini La Concha de o parte și Ondarreta de cealaltă.
A doua zi e plimbarea spre vest și e bine s-o faci în ordine, pentru că spune o poveste. Mai întâi grădinile Miramar, urcând colina în loc să treci prin tunelul Pico del Loro: cinci minute în plus și cea mai bună priveliște asupra golfului pe care o obții fără să urci pe un munte.
Palatul acesta l-a ridicat regina Maria Cristina de Habsburg, iar această decizie personală a schimbat destinul orașului: unde mergea curtea, mergeau bancherii, diplomații și marile hoteluri. În 1887, când a sosit regina, acesta era un oraș mic care tocmai își dărâmase zidurile; treizeci de ani mai târziu, cea mai elegantă destinație de vacanță de vară din Spania.
Coboară la Ondarreta, sora mai mică a La Concha, cu nisip mai fin, mai puțină lume și grădini cu umbră în spate. Numele ei înseamnă literalmente plajă de nisip, din bascul ondar. Și mergi până la capăt, unde se află Peine del Viento.
Acolo e bine să știi un lucru: nu e o sculptură, ci trei, răspândite pe stânci, iar Chillida nu le-a pus ca să fie privite, ci ca să pieptene vântul. Piața din piatră roz a lui Peña Ganchegui are orificii prin care, cu marea agitată, apa țâșnește în coloane de spumă. Cu marea calmă pierzi jumătate.
Trei piese de câte zece tone fiecare, forjate la Legazpi și ancorate în stânca vie, inaugurate în 1977. E Peine del Viento XV: Chillida se tot gândea la aceeași idee de aproape treizeci de ani. Platforma se închide din motive de siguranță pe furtună.
Aceeași apă liniștită ca la La Concha, nisip mai fin și mult mai puțină lume în sezonul de vârf. Ani de zile i s-a spus plaja preoților și a domnișorilor, din cauza aristocrației care își petrecea vara în micile palate din cartierul Antiguo. Are în spate grădini cu umbră.
Funcționează din 1912 și urcă la punctul de belvedere din care se vede golful întreg, cu insula în centru: imaginea clasică a orașului. Sus e un parc de distracții vechi destul de aparte, dar priveliștea merită de una singură.
Treci râul și schimbi orașul. Gros e cartierul tânăr, cu un public mai local decât Partea Veche, iar plaja lui, Zurriola, e în afara golfului protejat: primește direct valurile Mării Cantabrice și e sanctuarul surfului din San Sebastián. Două mări diferite la zece minute una de alta.
La gura râului e Kursaal, două prisme de sticlă înclinate pe care Rafael Moneo le-a numit stânci eșuate. Le-a separat intenționat ca să nu închidă legătura dintre mare și oraș, iar sticla curbată în dublă piele filtrează lumina nordului, așa că clădirea își schimbă culoarea de-a lungul zilei.
La capătul plajei, pe punta Sagüés, e Porumbelul Păcii al lui Néstor Basterretxea, instalat în 1980, unul dintre anii cei mai grei ai terorismului. Nu era un ornament: era o luare de poziție publică într-un moment în care asta avea un cost.
Iar dacă îți mai rămâne timp sau se strică vremea, treci în Egia și intră în Tabakalera, vechea fabrică de tutun. O bună parte din clădire are acces liber, iar la ultimul etaj e o terasă-belvedere gratuită pe care aproape nimeni n-o cunoaște. Alături e parcul Cristina Enea, cel mai frumos din oraș, cu păuni care umblă liberi.
A fost inaugurat în 1999 pe terenul vechiului Gran Kursaal, un cazinou din Belle Époque care a rămas fără rost când jocurile de noroc au fost interzise în 1924. Numele e german și înseamnă sală de cură, din vremea când baia în mare era un tratament medical. La căderea serii se aprinde pe dinăuntru.
Opt sute de metri de nisip bătut de marea deschisă, cu școli de surf chiar pe promenadă și activitate tot anul. Plaja de azi a trebuit regenerată cu un dig: furtunile din secolul al XX-lea aproape au făcut-o să dispară. Fii atent la steaguri, care aici chiar contează.
Fabrică de tutun timp de aproape un secol, cu personal în majoritate feminin și o puternică conștiință sindicală. S-a închis în 2003, a stat goală doisprezece ani și s-a redeschis ca centru cultural în 2015. Mediatecă și bibliotecă cu acces liber, plus terasa de la ultimul etaj.
Da, fără grabă. Orașul e mic, plat și se străbate în întregime pe jos. Două zile acoperă Partea Veche, Monte Urgull, golful întreg până la Peine del Viento, cartierul Gros cu Zurriola și Tabakalera. Cu o a treia zi încap o escapadă la Pasaia sau la Hondarribia și o masă pe îndelete într-un asador, o friptărie bască.
Când se vede cel mai bine Peine del Viento?
Cu marea agitată, nu cu marea calmă. Piața de piatră care înconjoară sculpturile are orificii prin care apa țâșnește în coloane de spumă când intră valurile, și acesta e efectul pentru care a fost proiectată. Pe furtună puternică platforma se închide din motive de siguranță, așa că momentul potrivit e marea hulă moderată.
Merită să urci pe Monte Igueldo?
Da, pentru panorama golfului întreg cu insula Santa Clara în centru, care e imaginea clasică a orașului și nu se obține din niciun alt punct. Urci cu un funicular care funcționează din 1912, din piața de lângă Peine del Viento. Parcul de distracții de sus e aparte și opțional.
Care e diferența dintre La Concha și Zurriola?
Geografia. La Concha e într-un golf închis de doi munți, cu insula care îi astupă gura, așa că apa e liniștită. Zurriola rămâne în afara acestei protecții, primește direct valurile Mării Cantabrice și e plaja surfului. Sunt la zece minute de mers pe jos și sunt două mări complet diferite.
Unde e bine să te cazezi?
Centrul și cartierul nou îți lasă totul la zece sau cincisprezece minute de mers pe jos și sunt varianta cea mai practică. Gros e ceva mai ieftin, are o atmosferă de cartier mai bună și e la cinci minute de Partea Veche, trecând podul. Partea Veche e cea mai pitorească, dar și cea mai zgomotoasă noaptea.
E foarte scump?
Destul de scump, mai ales la cazare și la restaurante, iar vara prețurile urcă puternic. Compensația e că aproape tot ce contează e gratuit: plajele, Monte Urgull cu centrul lui de interpretare, grădinile Miramar, Peine del Viento și terasa Tabakalera. Și nu trebuie să cheltuiești pe transport.
Informații practice
Cum ajungiAeroportul din Hondarribia, la 20 de minute. Bilbao la o oră cu autobuzul; Biarritz la 45 de minute.
DeplasareTotul pe jos și pe teren plat, pe lângă apă. Autobuzul urban pentru Igueldo și Egia.
GratuitPlajele, Monte Urgull, grădinile Miramar, Peine del Viento și terasa Tabakalera.
MareeleConsultă tabelul: cu mareea înaltă abia mai rămâne nisip la La Concha.
MâncarePintxos în Partea Veche și în Gros. Unul sau două la fiecare bar, apoi schimbi.
Pe ploaieMuzeul San Telmo, Tabakalera și Aquarium din port. Plouă în orice anotimp.
Pe hartă
🎧 Cu Viavoy
Plimbă-te prin San Sebastián și ascultă în ritmul tău
Descarcă Viavoy și plimbă-te prin San Sebastián offline, oricând vrei.
de la 2,99 €· plată unică
City Pass · 9,99 €3 zile, toate tururile din San Sebastián