Ajunge să treci linia copacilor ca să simți schimbarea: temperatura scade cu câteva grade, zgomotul traficului se stinge, iar solul devine albero, acel pământ galben și moale care amortizează pașii. Glorieta de San Diego e una dintre porțile firești ale Parque de María Luisa și funcționează ca o ecluză între două orașe: cel monumental, de piatră și soare, și celălalt, de umbră, apă și păsări.
O grădină gândită împotriva căldurii
Parcul așa cum îl vezi l-a proiectat între 1911 și 1914 peisagistul francez Jean-Claude Nicolas Forestier, conservatorul marilor parcuri din Paris și autor de grădini la Barcelona, Havana și Buenos Aires. În loc să impună o grădină franțuzească, cu perspectivele ei drepte și straturile simetrice, a făcut ceva mult mai inteligent.
S-a uitat la Alhambra și la grădinile din Real Alcázar, aflate la zece minute, și le-a aplicat logica: alei care se curbează și se încrucișează ca să nu existe niciodată o linie dreaptă lungă în soare, garduri vii înalte care funcționează ca ziduri, rotonde cu bănci mereu la umbră, fântâni care răcoresc prin evaporare și azulejo peste tot.
Rezultatul e o grădină care nu e făcută ca s-o privești de departe, ci ca să intri în ea. În august, cu patruzeci de grade pe stradă, interiorul parcului e cu câteva grade mai răcoros, în mod perceptibil. E climatizare făcută cu copaci și funcționează de peste un secol.
Ce începe aici
De la această intrare pornesc marile alei care structurează parcul. Una duce la Glorieta de Bécquer, alta la Fuente de los Leones, iar alta coboară spre Plaza de América, în capătul de sud. Niciuna nu merge drept, și tocmai asta e tot farmecul.
Parcul e presărat cu rotonde dedicate scriitorilor, iar să le găsești e cel mai bun fel de a-l parcurge: cea a fraților Álvarez Quintero, cea a lui Cervantes, cu bănci de azulejo care ilustrează scene din Don Quijote, cea a Ofeliei Nieto, cea a lui Rodríguez Marín. Nu sunt semnalizate în mod evident: apar.
Uită-te la sol. Albero e pământ presat din Alcalá de Guadaíra, același din arena Maestranza și de la procesiuni. Amortizează, nu reflectă soarele și absoarbe apa, și explică de ce mersul pe aici obosește mult mai puțin decât prin centru.
De neratat
Proiectul lui Forestier
Conservatorul parcurilor din Paris s-a uitat la Alhambra și a plantat o grădină împotriva căldurii.
Albero sub picioare
Pământ presat din Alcalá: amortizează, nu reflectă soarele și absoarbe apa. Mergi altfel.
Rotondele literare
Bécquer, Cervantes, frații Álvarez Quintero. Nu sunt semnalizate: apar când cotești pe după un gard viu.
Costurero de la Reina
Cea mai veche clădire regionalistă din Sevilla, cu aer de castel de jucărie, lângă această intrare.
Cum se încadrează în vizita ta la Sevilla
Intrarea e la un pas de Plaza de España și de Antigua Real Fábrica de Tabacos, ceea ce o face continuarea logică a acelei vizite: ieși din semicerc încins și intri la umbră.
Tot aproape de aici e Costurero de la Reina, o clădire mică neomudéjar, cu aer de castel de jucărie, care a fost pavilion de agrement al ducilor de Montpensier și care azi găzduiește un birou de turism. E cea mai veche clădire în stil regionalist din Sevilla.
Socotește cel puțin o oră pentru parc, și mai bine două dacă îl iei cum se cuvine: să te așezi într-o rotondă, să nu faci nimic și să lași timpul să treacă. Așa fac sevillanii, iar în acest oraș, la capitolul căldură, e bine să-i copiezi.
Întrebări frecvente
Și cine era peisagistul acela francez?
Se numea Jean-Claude Nicolas Forestier și nu era un grădinar oarecare: a fost conservatorul marilor parcuri din Paris, începând cu Bois de Boulogne. A proiectat grădini prin jumătate de lume, de la Barcelona până la Havana sau Buenos Aires. Iar dintre toate, parcul acesta sevillan e considerat una dintre marile lui capodopere. Un francez din Paris care a ajuns să semneze cea mai andaluză grădină pe care ți-o poți imagina.
