O sută șaptezeci de metri în diametru, un semicerc de cărămidă și ceramică deschis ca două brațe, două turnuri de șaptezeci și patru de metri la capete și un canal navigabil care înconjoară totul. Plaza de España e capodopera lui Aníbal González și piesa cea mai mare a regionalismului andaluz, construită pentru Expoziția Ibero-Americană din 1929. E și, de departe, locul cel mai fotografiat din Sevilla și unul dintre puținele care rezistă oricărei așteptări, oricât de mare ar fi.
O îmbrățișare spre America
Forma nu e un capriciu estetic. Aníbal González a proiectat piața ca pe un gest: un semicerc care nu se închide asupra lui însuși, ci se deschide spre Guadalquivir, adică spre râul pe care timp de două secole au plecat și s-au întors corăbiile din America. Expoziția din 1929 a vrut să fie o reconciliere cu fostele colonii, iar clădirea aceasta e ideea tradusă în cărămidă.
Lucrările au durat aproape cincisprezece ani, din 1914 până la inaugurarea din mai 1929. Bugetul a explodat, González a demisionat de la conducerea Expoziției, sătul de certurile pe costuri, și și-a investit în piață prestigiul și o bună parte din banii proprii. A murit la câteva săptămâni după ce a văzut-o inaugurată, la cincizeci și doi de ani.
Stilul e ceea ce aici se numește regionalism: cărămidă aparentă, plăci de faianță din Triana, fier forjat și marmură, amestecate cu referințe mudéjar, gotice și renascentiste. Nu e o imitație a trecutului, e o invenție a secolului al XX-lea care folosește materiale și meșteșuguri locale. O bună parte din imaginea pe care lumea o are despre Sevilla s-a născut aici.
Naboo, Cairo și ecoul de sub arcade
Cinematograful a folosit-o mult și bine. A fost cartierul general britanic din Cairo în „Lawrence al Arabiei” și, mai ales, palatul regal de pe planeta Naboo în Episodul II din „Războiul stelelor”, scenă pentru care vin aici în fiecare an mii de vizitatori care caută exact punctul din care s-a filmat.
Încearcă ecoul. Sub galeria cu arcade, în anumite puncte, bolta întoarce sunetul cu o claritate surprinzătoare; muzicienii de stradă știu asta și se așază mereu în aceleași locuri. E unul dintre lucrurile care nu apar în niciun ghid și pe care le descoperi doar mergând încet pe sub arcade.
Urcă în galeria de sus dacă e deschisă și parcurge semicercul de acolo: priveliștea asupra pieței întregi, cu canalul, podurile și fântâna centrală a lui Vicente Traver, e mult mai bună decât de jos. Clădirile găzduiesc azi instituții oficiale, așa că accesul în unele zone e restricționat.
De neratat
Semicercul deschis spre râu
Nu se închide: se deschide spre Guadalquivir, adică spre America. Forma e mesajul.
Cele două turnuri de 74 de metri
Timp de decenii, cele mai înalte din oraș după Giralda, adăugate împotriva părerii a jumătate din comitet.
Naboo și „Lawrence al Arabiei”
Palat regal în „Războiul stelelor” și cartier britanic la Cairo, fără să se miște o singură cărămidă.
Ecoul de sub arcade
În anumite puncte ale galeriei bolta întoarce sunetul. Muzicienii de stradă le știu pe de rost.
Cum se încadrează în vizita ta la Sevilla
Piața se află la marginea Parque de María Luisa, la zece minute de mers pe jos de Antigua Real Fábrica de Tabacos și la douăzeci de catedrală, prin Jardines de Murillo.
Înainte să pleci, parcurge cele 48 de bănci ale provinciilor — caută-o pe a ta, e ritualul obligatoriu — și coboară la canal să vâslești puțin: bărcile costă puțin și sunt cel mai bun mod de a vedea semicercul de jos.
Momentul cel mai bun e la prima oră a dimineții sau în ultima lumină a după-amiezii. Vara, la prânz, piața e o tigaie fără umbră: cărămida adună căldura și n-ai unde să te adăpostești. Dacă mergi în iulie sau august, du-te devreme și continuă apoi spre parc, care chiar are umbră.
Întrebări frecvente
Și ce s-a ales de omul care a imaginat-o?
Aníbal González și-a lăsat aici viața, aproape la propriu. Cu ani înainte de inaugurare a demisionat din funcția de director al lucrărilor, sătul de certurile pe tema costurilor, și a turnat în piață prestigiul lui și o bună parte din propria avere. A murit în 1929, la doar câteva săptămâni după ce a văzut-o inaugurată, într-o situație financiară foarte modestă. Omul care i-a dăruit Sevillei colțul ei cel mai fotografiat a plecat aproape ruinat. Fiecare fotografie făcută azi aici e, fără să știe nimeni, un mic omagiu adus lui.
De ce tocmai în 1929?
Pentru că Spania a vrut să se laude în fața lumii de două ori. În același an s-au ținut deodată două mari expoziții: aceasta, cea Ibero-Americană de la Sevilla, cu privirea spre America, și cea Internațională de la Barcelona, cu privirea spre Europa. La Barcelona, apropo, s-a ridicat celebrul pavilion german al lui Mies van der Rohe, o icoană a arhitecturii moderne. Două orașe, două expoziții, același an: a fost marea vitrină a Spaniei de atunci, hotărâtă să fie văzută.
