E sufrageria Trianei: locul în care se termină podul, unde opresc autobuzele, unde cartierul se întâlnește cu el însuși la orice oră. Palmieri, câteva statui de bronz, oameni care intră și ies din piața de alimente și, în fundal, râul. Numele nu e decorativ: altozano înseamnă mică înălțime, iar această ușoară ridicătură era terenul care se acoperea ultimul când Guadalquivirul ieșea din matcă. Triana s-a organizat în jurul punctului care nu se inunda.
Cartierul care s-a luptat cu râul
Triana a crescut pe celălalt mal ca suburbie de marinari și olari, cu viață proprie și o identitate atât de puternică încât secole la rând locuitorii ei spuneau „merg la Sevilla” când traversau podul. Era cartierul ceramiștilor, al marinarilor, al pescarilor și, mai târziu, al unei părți importante din familiile de romi ale orașului.
Râul l-a lovit iar și iar. Viiturile istorice inundau casele joase și obligau la reconstruirea întregului cartier; pe unele fațade vechi încă se văd semnele apelor mari. Altozano rămânea uscat mai mult timp și de aceea a devenit locul de întâlnire și inima administrativă a suburbiei.
Soluția a venit în secolul al XX-lea, cu lucrări de inginerie uriașe: s-au tăiat meandre, s-a deviat albia vie, iar porțiunea care trece pe lângă Triana a devenit un bazin controlat. Apa liniștită pe care o vezi azi e rezultatul îmblânzirii unui râu care înghițea cartierul la fiecare câțiva ani.
Cele două statui de bronz și ce povestesc
Una e monumentul lui Juan Belmonte, toreadorul născut aici care a schimbat tauromahia la începutul secolului al XX-lea: el a început să lupte cu taurul stând nemișcat, pe terenul animalului, când obișnuit era să te miști. Figura lui, zveltă și cu bărbia proeminentă care l-a făcut inconfundabil, privește spre cartier.
Cealaltă e Monumento al Arte Flamenco, un omagiu adus la ce a ieșit de pe aceste străzi. Triana a fost unul dintre leagănele cante-ului și ale dansului, cu dinastii întregi de familii dedicate meseriei, iar o parte din această istorie se povestește pe Calle Pureza și la vechiul Cine Triana, dispărut azi.
Există un capitol mai puțin plăcut pe care e bine să-l cunoști: în anii cincizeci și șaizeci au fost dărâmate corrales de vecinos, curțile comune în care trăiau multe dintre aceste familii, iar o bună parte din comunitatea romă din Triana a fost mutată în cartiere periferice. Flamenco-ul din Triana a supraviețuit, dar Triana care l-a produs a fost demontată.
De neratat
Punctul care nu se inunda
O ridicătură de două palme care a hotărât secole la rând unde va fi centrul cartierului.
Juan Belmonte
Trianero-ul care a început să lupte stând nemișcat și a schimbat meseria. Statuia lui privește spre cartier.
Monumento al Arte Flamenco
Omagiu adus dinastiilor ieșite de pe aceste străzi înainte să le fie dărâmate curțile.
Balcoanele mici de fier
Semicirculare, într-un colț al pieței. Apar în toate fotografiile și nu le privește nimeni.
Cum se încadrează în vizita ta la Sevilla
Altozano e punctul de plecare logic al oricărei plimbări prin cartier. De aici pornesc Calle Betis, de-a lungul râului, Calle Pureza, spre interior, și Calle San Jacinto, marea stradă comercială și pietonală a Trianei, care merge spre vest.
Chiar în piață ai piața de alimente și, sub ea, Castillo de San Jorge, iar la douăzeci de metri Capilla del Carmen și podul Isabela a II-a, ca să te întorci în centru.
Înainte să pleci, uită-te la balcoanele mici, semicirculare, de fier dintr-unul dintre colțuri: sunt un detaliu foarte trianero și apar în aproape toate fotografiile cartierului fără ca cineva să știe ce privește. Iar dacă vrei să vezi Altozano cu adevărat, vino sâmbătă dimineața, când piața de alimente e plină.
Întrebări frecvente
Și până la urmă cum a încetat râul să inunde Triana?
Cu lucrări inginerești uriașe, deja în secolul al XX-lea. Sevilla a hotărât să îmblânzească Guadalquivirul: au fost tăiate meandre, iar albia a fost deviată și canalizată, îndepărtând râul năvalnic de centrul vechi. De aceea apa pe care o vezi azi atât de liniștită lângă Triana e, de fapt, un canal controlat de mâna omului, nu râul sălbatic de altădată. Amenințarea care a ținut cartierul cu sufletul la gură timp de secole a rămas, în sfârșit, în urmă.
