Un luminiș retras sub un copac uriaș cu coroana largă, cu bănci curbe de jur împrejur și un grup sculptural din marmură albă în centru. E monumentul lui Gustavo Adolfo Bécquer, poetul sevillan al iubirii imposibile, inaugurat în 1911 și plătit prin subscripție publică. E colțul cel mai liniștit din Parque de María Luisa și cel pe care îl aleg cei mai mulți ca să se așeze și să nu facă nimic, deși aproape nimeni nu bagă de seamă a patra figură, cea care stă deoparte de grup.
Cele trei vârste ale iubirii
În jurul trunchiului, din marmură, stau așezate trei femei care reprezintă cele trei vârste ale iubirii: cea care sosește cu speranță, cea trăită din plin și cea care pleacă deja ofilită. Sunt sculptate cu expresii foarte diferite, iar secvența se citește de la stânga la dreapta ca o poveste completă.
Și apoi e a patra figură, din bronz și separată de grup: un băiat gol, rănit de o săgeată în piept. E Iubirea rănită, iar așezarea ei deoparte nu e întâmplătoare. Faptul că singurul element din bronz și singurul pus deoparte e rana rezumă destul de bine poezia lui Bécquer.
Ansamblul l-a sculptat Lorenzo Coullaut Valera și l-au promovat frații Álvarez Quintero, dramaturgii sevillani, printr-o subscripție publică. A fost inaugurat în 1911, când Forestier reproiecta parcul, și e unul dintre primele elemente ale grădinii de azi.
Poetul și copacul
Bécquer s-a născut la Sevilla în 1836 și a murit la Madrid în 1870, la treizeci și patru de ani, sărac și aproape necunoscut. Faima i-a venit după aceea: niște prieteni i-au adunat și publicat versurile risipite, Rimas, iar cartea a devenit una dintre cele mai citite din literatura spaniolă. Practic a inventat poezia modernă în limba spaniolă.
Copacul care acoperă totul e un chiparos de baltă, un taxodium plantat la mijlocul secolului al XIX-lea, cu mult înaintea monumentului. E unul dintre cele mai vechi exemplare din parc, iar coroana lui largă funcționează ca un acoperiș natural al rotondei: ansamblul a fost gândit ca să încapă exact dedesubt.
Umbra pe care o face e deasă chiar și la amiază, și acesta e motivul real pentru care locul e cel mai ocupat din grădină. Sevillanii vin aici să citească, să învețe și să aștepte. E unul dintre puținele monumente din oraș pe care oamenii le folosesc zilnic în loc să le fotografieze.
De neratat
Cele trei vârste ale iubirii
Din marmură și în secvență: cea care sosește, cea trăită și cea care pleacă.
Iubirea rănită
Din bronz și deoparte de grup. Singura figură separată și singura cu o săgeată în piept.
Chiparosul de baltă
Plantat la mijlocul secolului al XIX-lea, înaintea monumentului. Sculptura a fost gândită ca să încapă dedesubt.
Umbră deasă la amiază
De aceea e colțul cel mai ocupat din parc. Aici oamenii citesc, învață și așteaptă.
Cum se încadrează în vizita ta la Sevilla
Se află în interiorul Parque de María Luisa, la câteva minute de Glorieta de San Diego și pe drumul firesc spre Fuente de los Leones și Plaza de América.
Nu e semnalizată în mod evident și ajungi la ea cotind pe după un gard viu, exact cum voia Forestier să funcționeze parcul: prin descoperire, nu după itinerar. Dacă o cauți pe hartă, o vei găsi; dacă doar mergi, va apărea.
O notă pentru călătorii grăbiți: dacă faci o singură oprire în parc, să fie aceasta. E la zece minute de Plaza de España, are umbră garantată și e locul unde se înțelege cel mai bine la ce folosește o grădină într-un oraș ca acesta.
Întrebări frecvente
Și cine a fost Bécquer de fapt?
Un poet cu o viață de roman trist. Gustavo Adolfo Bécquer s-a născut la Sevilla în 1836 și a murit la Madrid la doar treizeci și patru de ani, sărac și destul de necunoscut. Faima i-a venit după moarte: niște prieteni i-au adunat și i-au publicat versurile, acele „Rimas” care vorbesc despre dragoste și deziluzie și care au ajuns una dintre cele mai iubite cărți ale poeziei spaniole. De aceea colțul acesta e atât de al lui: aici trăiește mai departe poetul pe care, în timpul vieții, aproape nimeni n-a apucat să-l citească.
Și cine i-a ridicat acest omagiu?
L-a sculptat sculptorul Lorenzo Coullaut Valera, autorul întregului ansamblu pe care îl ai în față. Dar ideea s-a născut din dragostea a doi conaționali iluștri, frații Álvarez Quintero, celebrii autori de teatru sevillani, care au pornit o subscripție publică pentru a-l plăti. Adică monumentul acesta nu l-a ridicat niciun rege și nicio primărie: l-au plătit oamenii înșiși, din mici contribuții, pentru că își iubeau poetul.
