A fondat-o Alfonso al IX-lea în 1218 și e cea mai veche universitate în funcțiune din Spania și una dintre cele mai vechi din lume. Dar ce impresionează când intri nu sunt datele: e o sală de piatră cu bănci lungi din lemn grosolan, fără spătar, roase de generații de studenți care își luau notițe pe genunchi. Se numește Aula Fray Luis de León și e exact cum era.
„Spuneam ieri”
În această sală a predat Fray Luis de León, teolog și poet, până când Inchiziția l-a închis aproape cinci ani pentru că a tradus Cântarea Cântărilor în castiliană, lucru interzis pe atunci. Când a fost achitat și s-a întors în aceeași sală, tradiția spune că și-a început lecția cu două cuvinte: „Spuneam ieri”.
Fraza e probabil apocrifă și nu apare în sursele contemporane, dar a devenit deviza casei și rezumă destul de bine ce vrea instituția să spună despre sine: continuitate peste întreruperi.
Sala e de o austeritate absolută: bănci de lemn fără spătar, o catedră înălțată și un tavan de lemn. Nu există decorație de niciun fel. Această sărăcie e ce o face impresionantă, pentru că lasă clar că lucrul important se petrecea în aer, nu pe pereți.
Școala de la Salamanca și biblioteca
În secolul al XVI-lea, un grup de teologi și juriști ai acestei universități — Francisco de Vitoria, Domingo de Soto, Francisco Suárez — au formulat aici idei care stau la originea dreptului internațional modern: că toate popoarele au drepturi indiferent de religia lor, că războiul are nevoie de o cauză dreaptă și că nicio putere nu-și poate însuși pământuri locuite doar pentru că le-a descoperit.
Aceste teze au fost puse în plină dezbatere despre cucerirea Americii și au avut consecințe juridice reale. E probabil contribuția intelectuală cea mai importantă ieșită dintr-o universitate spaniolă și s-a petrecut în aceste săli.
Vizita include și Biblioteca Veche, pe care o privești din ușă fără să poți intra: rafturi de lemn până în tavan, vreo patruzeci de mii de volume vechi și o atmosferă care te copleșește. Și claustrul, cu scara Universității și reliefurile ei cu temă profană, puțin obișnuite într-o clădire de acest caracter.
De neratat
Aula Fray Luis de León
Bănci lungi fără spătar, roase de generații. E exact cum era, fără nicio decorație.
Școala de la Salamanca
Vitoria și Suárez au formulat aici bazele dreptului internațional în timpul dezbaterii despre cucerirea Americii.
Biblioteca Veche
Vreo patruzeci de mii de volume vechi pe rafturi până în tavan. O privești din ușă, fără să intri.
Vítores roșii
Inscripțiile de pe ziduri sărbătoresc doctorate și se pictau cu sânge de taur amestecat cu ulei.
Cum se încadrează în vizita ta la Salamanca
Intri din Patio de Escuelas, trecând pe sub fațada platerescă unde e broasca. Biletul îți dă acces la claustru, la sălile istorice, la capelă și la bibliotecă și îți ia vreo patruzeci de minute.
În față sunt Escuelas Menores, cu Cerul Salamancăi, care de obicei sunt incluse în același bilet. La un pas sunt Palacio de Anaya și cele două catedrale.
Un detaliu care se vede peste tot și pe care trebuie să știi să-l citești: inscripțiile roșii pictate pe ziduri, cu cuvântul „Víctor” și niște inițiale. Sunt vítores, felul în care se sărbătorea faptul că cineva obținea titlul de doctor, și se pictau cu sânge de taur amestecat cu ulei.
Întrebări frecvente
E adevărată zicala aceea că Salamanca nu dă ce natura nu a dat?
Ha, da, și o spunem cu mândrie și cu un strop de ironie. În latină sună rotund: „Quod natura non dat, Salmantica non praestat”. Vrea să spună că această universitate te va învăța tot ce vrei să afli, toate științele lumii... dar dacă vii fără cap, nici Salamanca nu ți-l poate pune. Adică: talentul trebuie adus de acasă; restul ți-l dăm noi. Opt secole de când dă aceeași lecție cu tâlc.
La ce servea prima gramatică a limbii castiliene?
Aici e o scenă minunată. Se spune că, atunci când i s-a prezentat lucrarea reginei Isabela, ea a întrebat la ce naiba folosea să pui în ordine o limbă pe care toți o vorbeau deja. Și i s-a răspuns că limba a fost dintotdeauna tovarășa imperiului: a o fixa și a o preda era modul de a o duce bine înrădăcinată în pământurile noi care se deschideau de cealaltă parte a mării. Acea cărticică nu era un capriciu de erudiți, era un instrument de Stat.
Puteau femeile să studieze sau să predea în acea epocă?
Aproape niciodată, și de aceea acest caz mă fascinează. Pe la 1508 există mărturii despre o tânără, Luisa de Medrano, care ținea lecții chiar la această universitate; pentru mulți istorici, prima femeie care a predat la o universitate europeană. Un umanist de la curte a ascultat-o și a lăsat scris, uimit, cât de frumoasă și de elocventă era. O excepție luminoasă într-o lume făcută doar din bărbați și sutane.
