Parcul Canalejas
Caută cele două perechi de câini și lei de piatră care păzesc aleea: veneau de la o veche moșie boierească de la marginea orașului. Și fântânița cu băiatul care cântă din flaut, discretă, dar plină de farmec.

Smochini australieni centenari, un deal cu un castel care n-a tras niciodată și cele mai bune panorame ale orașului fără să plătești intrare și fără să stai la coadă.
🎧 Pe traseul Canalejas, San Fernando și parcurileÎntr-un oraș unde soarele apasă opt luni pe an, umbra e infrastructură. Alicante are câteva parcuri cu arbori centenari și două puncte de belvedere gratuite și aproape goale care rezolvă orele de la mijlocul zilei mult mai bine decât orice muzeu, și de aceea merită să fie în itinerar.
Parcul Canalejas e cel mai vechi din oraș: a fost proiectat în 1886 pe locul vechilor șantiere navale, pe marginea unde Alicante dădea spre mare, și de aceea are forma aceea lungă și îngustă, paralelă cu apa.
Cele patru șiruri de ficuși își dau mâna pe sus și formează o navă de catedrală făcută din frunze. Sunt smochini australieni, Ficus macrophylla, aduși de la celălalt capăt al lumii acum mai bine de un secol, iar unii depășesc o sută de ani.
Ce îi face spectaculoși e că slobozesc rădăcini aeriene din ramuri și din trunchi: când ajung la pământ se lignifică și devin noi stâlpi de sprijin. De aceea trunchiul pare o încâlceală de coloane și de aceea rădăcinile ridică dalele.
La câteva minute e Plaza de Gabriel Miró, cu alți ficuși centenari ocrotiți și cu Fuente de la Aguadora în mijloc. Apa curgătoare plus umbra deasă produc un microclimat real: e colțul cel mai răcoros din centru în plin august.
Caută cele două perechi de câini și lei de piatră care păzesc aleea: veneau de la o veche moșie boierească de la marginea orașului. Și fântânița cu băiatul care cântă din flaut, discretă, dar plină de farmec.
Localnicii îi spun Plaza de Correos, după clădirea poștei care o domină. Aguadora din bronz, din 1918, înfățișează o meserie reală: să duci apă de la fântânile publice la case, din poartă în poartă.
Descarcă aplicația și descoperă Alicante offline, oricând vrei. Parcurge traseul pe jos Canalejas, San Fernando și parcurile cu un ghid local în ureche.
Descoperă mai multe despre Viavoy →Parcul Monte Tossal ocupă șaizeci și trei de mii de metri pătrați cățărați pe coasta unui deal de optzeci și șapte de metri, la vest de centru. A fost inaugurat în 1995, iar în spate e o poveste de poticneli.
În anii nouăzeci au vrut să facă aici un parc tematic în toată regula. Dar terenul n-a rezistat: au început alunecările și surpările, iar parcul a trebuit demontat aproape înainte să fie terminat. Natura a câștigat partida, iar peste acel eșec s-a construit ceva mult mai cuminte.
Azi are poteci, puncte de belvedere, minigolf, petanque, șah gigant, pistă de patinaj și perete de escaladă. E parcul din oraș cu cele mai multe lucruri de făcut pentru o după-amiază cu copiii, și e gratuit.
Iar sus de tot e castelul San Fernando, care încununează dealul și încheie plimbarea. Cuvântul tossal, apropo, e valencian și înseamnă deal: să-i spui Parque del Monte Tossal înseamnă să spui de două ori același lucru.
Castelul San Fernando a fost construit în 1813, în plin Război de Independență, ca să întărească apărarea orașului. Și n-a apucat să tragă niciun foc: a fost ridicat în grabă, iar până să fie gata amenințarea franceză trecuse. S-a născut vechi, inutil și foarte scump.
Azi e un punct de belvedere deschis, gratuit, fără program și practic gol, unde se aude doar vântul. De sus cuprinzi marea, portul și tot orașul întins la picioare, iar în față se vede castelul Santa Bárbara pe stânca lui.
Să le vezi pe amândouă deodată e o lecție despre ce decide care clădiri contează: unul de origine musulmană, cu o mie de ani de istorie și vizite neîncetate; celălalt, care nu a servit niciodată la nimic, gol.
Păstrează și un capitol întunecat: la sfârșitul Războiului Civil a funcționat ca lagăr de concentrare pentru deținuții republicani, la fel ca arena de corride. E încă o oprire pe traseul memoriei războiului din oraș.
Acces liber, fără program și fără interior de vizitat. Ce vii să cauți e panorama și liniștea, și amândouă sunt garantate pentru că aproape nimeni nu urcă. Douăzeci de minute de urcuș prin parc.
Canalejas, cel mai vechi, proiectat în 1886 pe locul vechilor șantiere navale. Cele patru șiruri de smochini australieni centenari formează o navă de catedrală făcută din frunze, iar rădăcinile lor aeriene ridică dalele. Vara e unul dintre locurile cele mai răcoroase din centru.
Pentru că sunt Ficus macrophylla, smochini australieni care slobozesc rădăcini aeriene din ramuri și din trunchi. Când aceste rădăcini ajung la pământ se lignifică și devin noi stâlpi de sprijin ai copacului. De aceea trunchiul pare o încâlceală de coloane, iar pavajul ajunge deformat.
La castelul San Fernando, pe muntele Tossal, la vest de centru. Accesul e liber, gratuit, fără program și practic nu e niciodată nimeni acolo. Urci pe jos prin Parque del Monte Tossal în vreo douăzeci de minute, iar de sus se văd marea, portul și, în față, castelul Santa Bárbara.
Pentru că a fost construit în 1813, în grabă și destul de prost, ca să apere orașul de francezi, iar până să fie terminat amenințarea trecuse: francezii n-au reușit niciodată să cucerească Alicante. S-a născut vechi, inutil și foarte scump, o fortăreață pentru un război care n-a mai venit.
E un cuvânt valencian care înseamnă deal, colină sau movilă și se folosește zilnic în tot ținutul Alicante, unde peisajul e plin de astfel de înălțimi. Să numești un parc „del Monte Tossal” înseamnă, literalmente, să spui de două ori același lucru.
Parcurile sunt cel mai bun răspuns și sunt gratuite: Canalejas și Plaza de Gabriel Miró, în centru, au umbră deasă de ficuși centenari și, în cazul pieței, apă curgătoare care creează un microclimat real. Alternativa cu aer condiționat sunt muzeele, cu MACA gratuit și MARQ în nord.
Descarcă Viavoy și plimbă-te prin Alicante offline, oricând vrei.
