Marele salon al Pamplonei: aproape paisprezece mii de metri pătrați înconjurați de arcade, cafenele cu tradiție și balcoane la fel, cu viața orașului rotindu-se încet sub copaci. E locul de întâlnire al tuturor, locul la care te întorci mereu.
Un castel din care n-a rămas nicio piatră
Numele vine de la un castel regal care a existat aici, ridicat din porunca regilor Navarrei la începutul secolului al XIV-lea și refăcut mai târziu de Ferdinand Catolicul. Azi n-a rămas din el nicio piatră.
Timp de secole esplanada aceasta a fost de toate: piață, promenadă, loc de execuții și, da, arenă de tauri. Până la jumătatea secolului al XIX-lea coridele aveau loc chiar aici, între aceste fațade, înainte să existe marea arenă.
Folosirea aceasta pentru coride explică regularitatea balcoanelor: funcționau ca loje, la fel ca în piețele mari din Madrid sau Salamanca. Arhitectura amintește o funcție care a dispărut acum un secol și jumătate.
În cafenelele ei s-a conspirat, s-a scris și s-a ciocnit paharul până în zori; într-unul dintre hotelurile din piață stătea Hemingway în fiecare iulie, iar Café Iruña, deschisă în 1888, e o instituție în sine.
Chioșcul, fanfara și parcarea
În mijloc e chioșcul de muzică, din piatră și încoronat cu o cupolă. Cel actual a fost inaugurat în 1943, în locul altuia mai vechi, din lemn, care se făcea deja bucăți, și e buricul exact al pieței.
Acolo cântă La Pamplonesa, fanfara municipală fondată în 1919, care asigură muzica oficială a Sanfermines și continuă să dea concerte tot restul anului, mai ales duminica, cu scaunele din jur pline de vârstnici din cartier.
Un detaliu recent care a schimbat piața: timp de decenii acest mare salon a fost plin de mașini parcate la suprafață. La începutul anilor două mii parcarea a fost mutată sub pământ, prin niște lucrări foarte contestate de vecini, iar piața a redevenit a pietonilor.
Ce azi pare de la sine înțeles — acest spațiu degajat — e de fapt o cucerire recentă. Și e o bună amintire că spațiul public al orașelor e mereu o decizie, nu o stare naturală.
De neratat
Paisprezece mii de metri pătrați
Marele salon al orașului, înconjurat de arcade, cafenele cu tradiție și balcoane la fel.
Aici a fost un castel regal
Din secolul al XIV-lea, refăcut de Ferdinand Catolicul. Azi n-a rămas nicio piatră.
Și aici se alergau taurii
Până la jumătatea secolului al XIX-lea, între aceste fațade. De aceea balcoanele sunt atât de regulate.
Era o parcare
Până în anii două mii a fost plină de mașini. Spațiul degajat e o cucerire recentă.
Cum se încadrează în vizita ta la Pamplona
Se află între orașul vechi și cartierul Ensanche și e nodul orașului: de aici pornește Calle Estafeta spre orașul vechi, Paseo de Sarasate spre vest și arena de tauri spre sud.
Oprirea durează douăzeci de minute, sau mult mai mult dacă te așezi la o cafenea. E locul unde orașul face pauză și unde e bine s-o faci și tu.
E punctul de plecare cel mai practic pentru orice traseu: de aici, catedrala e la zece minute, Citadela la cincisprezece, iar arena de tauri la cinci.
Întrebări frecvente
Știai că până nu demult aici era o parcare?
Timp de decenii, marele salon al orașului a fost plin de mașini parcate la suprafață. La începutul anilor două mii parcarea a fost mutată sub pământ, în niște lucrări foarte contestate de localnici, iar piața a redevenit a pietonilor. Ceea ce astăzi ți se pare de la sine înțeles, acest spațiu liber, e mai recent decât îți imaginezi.
Și chioșcul acela din mijlocul pieței?
Este chioșcul de muzică, din piatră și încununat de o cupolă. Cel pe care îl vezi a fost inaugurat în 1943, în locul unuia mai vechi, din lemn, care deja se făcea bucăți. Aici cântau fanfarele și își dădeau întâlnire îndrăgostiții, iar și astăzi este buricul exact al pieței.
Încă se mai cântă acolo?
Da, și zilnic în timpul sărbătorilor: fanfara municipală, La Pamplonesa, fondată în 1919, este cea care asigură muzica oficială a Sanfermines și continuă să dea concerte în acest chioșc. Tot restul anului se aude și ea, mai ales duminica, cu scaunele din jur pline de vârstnici din cartier.
