O piațetă mică din cărămidă roșiatică, aproape goală, cu o flacără care arde în vârful unui suport curbat de oțel. Este locul cel mai auster din Born și totodată cel mai încărcat: sub aceste dale a fost un cimitir, iar în el au fost îngropați apărătorii Barcelonei căzuți în timpul asediului din 1714. Flacăra nu se stinge niciodată. În fiecare 11 septembrie, piața se umple de flori și de oameni, pentru că Catalonia și-a ales drept sărbătoare națională ziua unei înfrângeri.
Treisprezece luni de asediu
Războiul de Succesiune i-a pus față în față pe partizanii burbonului Filip al V-lea și pe cei ai arhiducelui Carol de Austria, pe care îl sprijinea Catalonia. Când puterile europene s-au retras din conflict, Barcelona a rămas singură în fața armatei burbone și a hotărât să reziste oricum. Asediul a durat treisprezece luni.
Orașul a căzut pe 11 septembrie 1714. Represiunea care a urmat a fost politică și arhitecturală: instituțiile catalane și fuerourile, drepturile locale, au fost abolite prin Decretele de Nueva Planta, folosirea oficială a limbii catalane a fost interzisă și un cartier întreg a fost rașat ca să se construiască o citadelă militară care să supravegheze populația din interior.
Morții acelor luni au fost îngropați aici, într-un cimitir parohial care își luase numele de la dudele ce creșteau pe teren: arbori cu frunză lată, folosiți pentru hrănirea viermilor de mătase. Un nume de grădină de zarzavat pentru locul cel mai solemn al orașului.
Un monument recent pentru o rană veche
Spațiul actual datează din 1989, iar suportul cu flacără a fost instalat în 2001. La baza lui e gravat un vers de Frederic Soler: „Al fossar de les moreres no s'hi enterra cap traïdor”, în cimitirul dudelor nu e îngropat niciun trădător. Este versul cel mai citat al memoriei catalane și se află aici, la înălțimea privirii.
Franco a interzis comemorarea Diadei în timpul dictaturii, iar ea a redevenit sărbătoare oficială abia în 1980, cu Generalitat deja restaurată. Asta explică de ce monumentul este atât de târziu: timp de patruzeci de ani acesta a fost un loc de memorie clandestină, cu flori lăsate noaptea.
Aproape toate națiunile sărbătoresc o victorie. Catalonia comemorează o capitulare, și o face deliberat: data a fost aleasă ca să nu se uite. Oricare ar fi poziția ta în această chestiune, să înțelegi asta explică destul de mult din ce vei vedea și vei auzi în oraș.
De neratat
Flacăra permanentă
Aprinsă în 2001. Arde pe un suport curbat de oțel, într-o piață lăsată goală cu bună știință.
Versul lui Frederic Soler
„Aici nu e îngropat niciun trădător”, gravat la bază, la înălțimea privirii.
Dudele din nume
Arbori pentru creșterea viermilor de mătase. Un nume de grădină de zarzavat pentru un loc de doliu național.
Sărbătoarea unei înfrângeri
11 septembrie comemorează o capitulare, nu o victorie. Alegerea a fost intenționată.
Cum se potrivește în vizita ta la Barcelona
Se află lipit de Santa Maria del Mar, pe latura ei. Îl vezi în cinci minute și nu costă nimic, dar e bine să-l vezi având povestea în minte, pentru că fără ea e, la propriu, o piață goală cu o torță.
Completarea obligatorie e la trei minute: El Born Centre de Cultura i Memòria, unde se păstrează, scoase la lumină, străzile și casele cartierului pe care trupele burbone l-au rașat după asediu. Acolo se vede, fizic, ceea ce aici doar se comemorează.
Dacă ajungi pe 11 septembrie, ține cont că întregul oraș își schimbă ritmul: depuneri de flori, manifestații uriașe și muzee cu program special. E o zi fascinantă ca să fii în Barcelona și o zi proastă ca să încerci o vizită turistică obișnuită.
Întrebări frecvente
De ce se numește „de les Moreres”?
Din cauza unor copaci. Aici creșteau duzi, acei duzi cu frunză lată cu ale căror frunze se hrăneau viermii de mătase, iar de la ei și-a luat numele acest colț. Un nume umil, aproape de grădină, pe care timpul l-a transformat într-unul dintre cele mai solemne locuri din toată Barcelona. E greu de imaginat că ceva atât de obișnuit a botezat un loc cu atâta încărcătură.
De ce este 11 septembrie sărbătoarea națională?
Pentru că Catalonia a făcut ceva neobișnuit: aproape toate națiunile sărbătoresc o victorie, iar aceasta a ales ca sărbătoare ziua unei înfrângeri, ca să n-o uite niciodată. Franco a ajuns să interzică comemorarea în timpul dictaturii sale, iar ea n-a mai devenit oficială decât în 1980, cu Generalitat deja restaurată. De aici îi vine forța: nu se amintește un triumf, ci o rezistență.
