O fațadă de piatră ondulată de sus până jos, fără niciun colț drept, cu balcoane din fier răsucit ca niște alge smulse de pe fundul mării. Oficial este Casa Milà, ultima lucrare civilă a lui Antoni Gaudí, construită între 1906 și 1912. Dar nimeni nu-i spune așa: pentru toată lumea e La Pedrera, „cariera de piatră”, o poreclă batjocoritoare pe care i-au dat-o barcelonezii vremii, cărora li s-a părut un bolovan urât proțăpit pe bulevardul lor cel mai elegant. Astăzi stau la coadă ca să intre.
O clădire fără ziduri portante
Inovația nu stă în fațadă, ci în spatele ei. La Pedrera nu are ziduri de rezistență: toată clădirea se sprijină pe o structură de stâlpi și grinzi, iar fațada de piatră atârnă de ea ca o piele, fără funcție portantă. Asta înseamnă că pereții interiori puteau fi mutați după plac.
Este planul liber, principiul care avea să definească arhitectura secolului al XX-lea, aplicat în 1906 de un arhitect considerat încă un excentric decorativ. Gaudí n-a ajuns aici din modă: a ajuns pentru că își calcula structurile ca nimeni altul și pentru că voia fațade curbe, imposibil de rezolvat cu ziduri portante.
A adăugat în plus o rampă pentru ca automobilele să coboare într-una dintre primele parcări subterane ale orașului, într-o vreme când abia dacă existau mașini. Și a proiectat să încununeze clădirea cu un grup sculptural și o statuie a Fecioarei Rozariului, pe care proprietarul a anulat-o după Săptămâna Tragică din 1909, cu biserici arzând în toată Barcelona. Gaudí a fost la un pas să abandoneze lucrarea.
Terasa războinicilor
Acoperișul-terasă este motivul pentru care plătești biletul. Coșurile de fum și gurile de aerisire sunt tratate ca niște sculpturi: torsuri cu cască, forme răsucite, suprafețe acoperite cu trencadís și cu cioburi de sticle de cava. Sunt cunoscute drept războinicii și se spune că George Lucas s-a inspirat din ele pentru casca soldaților imperiali, deși asta ține mai mult de legenda urbană decât de istoria documentată.
Traseul trece și prin pod, sub acoperiș: două sute șaptezeci de arce catenare din cărămidă care formează un spațiu ce seamănă cu scheletul toracic al unei balene. Acolo e instalat Espai Gaudí, cu machete și explicații despre metoda lui structurală, inclusiv macheta funiculară din sfori și greutăți.
Iar Pis de la Pedrera, un apartament reconstituit cu mobilier de epocă, arată cum trăia o familie burgheză în 1910 între acești pereți ondulați. Cele trei niveluri — apartamentul, podul și terasa — sunt incluse în același bilet.
De neratat
Terasa războinicilor
Coșuri de fum transformate în sculpturi cu cască, îmbrăcate în trencadís și în sticlă de la sticlele de cava.
Niciun zid portant
Plan liber în 1906. Fațada atârnă de structură ca o piele: pereții dinăuntru se puteau muta.
Cele 270 de arce din pod
Un schelet de balenă din cărămidă, astăzi sediul Espai Gaudí și al machetelor lui.
Garajul din 1906
O rampă pentru ca mașinile să coboare la subsol, când aproape nimeni nu avea mașină.
Cum se potrivește în vizita ta la Barcelona
Se află pe Passeig de Gràcia, la cinci minute de mers pe jos de Illa de la Discòrdia — unde sunt concentrate Casa Batlló, Casa Amatller și Casa Lleó Morera — și la zece de Palau Baró de Quadras, urcând spre Diagonal.
E bine de știut că există vizita de noapte, cu terasa iluminată și o proiecție pe coșurile de fum. Costă mai mult decât cea de zi și se epuizează mai repede, dar terasa noaptea, cu Eixample aprins de jur împrejur, e o cu totul altă experiență.
Dacă vrei să vezi o singură casă de Gaudí pe Passeig de Gràcia și eziți între aceasta și Casa Batlló: Batlló impresionează mai mult prin interior și prin fațada colorată; La Pedrera câștigă la partea structurală, la pod și la terasă. Dacă te interesează cum se țin lucrurile în picioare, aceasta. Dacă te interesează culoarea, cealaltă.
Întrebări frecvente
De ce râdeau mai exact?
De tot, și fără milă. Presa satirică a vremii s-a năpustit asupra ei: o desenau ca pe un hangar pentru dirijabile, ca pe un tort făcut pe jumătate, ca pe ascunzătoarea unui șarpe uriaș. I-au făcut glume ani la rând. A circulat chiar și gluma că doamnele nu vor găsi perdele drepte pentru niște ferestre atât de ondulate. Faptul că acele batjocuri s-au transformat în admirație mi se pare cea mai bună răzbunare a lui Gaudí.
E adevărat că urma să aibă o Fecioară în vârf?
Da, și e o poveste amară. Gaudí, foarte religios, plănuise să încoroneze clădirea cu un mare grup sculptural și o statuie a Fecioarei Rozariului. Dar în 1909 a izbucnit Săptămâna Tragică, o revoltă cu biserici și mănăstiri arzând în tot orașul, iar proprietarul, speriat, a refuzat categoric să așeze un simbol religios atât de vizibil. Gaudí a avut o asemenea supărare încât a fost cât pe ce să abandoneze lucrarea. Din acel vis a rămas doar o inscripție aurită pe cornișă.
E adevărat că aici puteau intra mașinile?
Adevărat, deși pe atunci aproape nimeni nu avea. Gaudí a gândit Casa Milà ca pe ceva revoluționar și pe dinăuntru: a proiectat o rampă pentru ca automobilele să poată intra și coborî într-una dintre primele parcări subterane ale orașului. Imaginează-ți, să plănuiești un garaj când pe stradă încă domneau trăsurile cu cai. Un garaj gândit pentru un viitor care încă nu-și făcuse apariția pe stradă.
