Penumbră și miros de ceară, iar înăuntru unul dintre vârfurile sculpturii spaniole: Cristo Yacente, Hristosul culcat pe care Gregorio Fernández l-a sculptat în 1627, una dintre cele mai cutremurătoare imagini ale barocului. A fost biserica iezuiților din Valladolid până când Carol al III-lea i-a expulzat.
Trei nume pentru o biserică
Iezuiții se stabiliseră în oraș în 1543 și au început s-o construiască în 1580. La început au închinat-o Sfântului Anton, iar când Ignațiu de Loyola a fost beatificat, în 1609, a ajuns să se numească a Sfântului Ignațiu.
Când Carol al III-lea i-a expulzat pe iezuiți din Spania, în 1767, biserica a rămas orfană. În 1775 a devenit parohie unind două parohii vechi ale cartierului, San Miguel și San Julián, de unde vine numele ei dublu de azi.
Expulzarea a venit din frică și din suspiciune: în 1766 a izbucnit la Madrid Motín de Esquilache, o revoltă populară împotriva guvernului, iar regele s-a speriat atât de tare încât a căutat vinovați. Cineva a șoptit că în spatele ei erau iezuiții, care erau mulți, foarte influenți și foarte bogați.
Același decret a golit dintr-odată sute de biserici și colegii din tot imperiul spaniol, iar multe au sfârșit ca aceasta: transformate în parohii cu nume moștenite de la biserici mai vechi.
Cristo Yacente și trucurile maestrului
Cristo Yacente al lui Gregorio Fernández, din 1627, e ce trebuie văzut aici. Uită-te la răni, la giulgiu, la seninătatea aceea a morții atât de reală încât îți taie respirația. În fiecare Săptămână Sfântă iese în procesiune înconjurat de tăcere.
Fernández obținea acest realism cu trucuri de meșteșugar genial: ochi de sticlă, dinți de fildeș sau de os și unghii din corn. Pentru răni și sângele închegat folosea plută și bucăți de scoarță de copac, iar pentru lacrimi și picăturile mari de sânge, rășină.
Repertoriul acesta tehnic e ce deosebește imageria castiliană de orice altă sculptură europeană a vremii ei: nu caută frumusețea ideală, ci verosimilitatea suferinței.
Biserica mai păstrează și mormântul conților de Fuensaldaña, cu figuri de alabastru ale aceluiași Gregorio Fernández. E un ansamblu de prim rang într-o biserică pe lângă care mulți trec fără să intre.
De neratat
A fost biserica iezuiților
Începută în 1580, s-a numit a Sfântului Anton și apoi a Sfântului Ignațiu.
Carol al III-lea i-a expulzat în 1767
După Motín de Esquilache. Biserica a devenit parohie unind două parohii vechi ale cartierului.
Cristo Yacente din 1627
De Gregorio Fernández, una dintre cele mai cutremurătoare imagini ale barocului spaniol.
Ochi de sticlă și unghii din corn
Fernández folosea plută pentru răni și rășină pentru sânge. Căuta verosimilitatea, nu frumusețea.
Cum se încadrează în vizita ta la Valladolid
Se află în centrul istoric, aproape de Palacio de Fabio Nelli și la câteva minute de Plaza Mayor.
Vizita durează vreo douăzeci sau treizeci de minute. Verifică programul: e parohie în funcțiune și se adaptează slujbelor.
Împreună cu Las Angustias, Santiago și Museo Nacional de Escultura, formează traseul sculpturii castiliene, care e cel mai bun motiv să vii în orașul acesta.
Întrebări frecvente
Cum reușea Gregorio Fernández acel realism?
Cu trucuri de meșteșugar genial. Ca Hristoșii lui să pară de carne, le punea ochi de sticlă, dinți de fildeș sau de os și unghii de corn. Și partea cea mai uimitoare: pentru răni și sângele închegat folosea plută și bucăți de scoarță de copac, iar rășină pentru lacrimi și picăturile mari de sânge. De aceea, de aproape, îți taie respirația: nu vezi o sculptură în lemn, vezi un trup. A fost marele maestru al acestui fel atât de castilian de a sculpta durerea.
De ce i-a alungat Carol al III-lea pe iezuiți?
Din frică și din bănuială. În 1766 a izbucnit la Madrid Motín de Esquilache, o revoltă populară împotriva guvernului, iar regele s-a speriat atât de tare încât s-a apucat să caute vinovați. Cineva a șoptit că în spate erau iezuiții, care erau mulți, foarte influenți și foarte bogați, și lui Carol al III-lea i-a fost de ajuns: în 1767 a semnat expulzarea lor din Spania și din toate coloniile, dintr-o trăsătură de condei. Biserica aceasta a rămas orfană dintr-odată, și de aceea a ajuns să fie ce este azi.
