Aici începea Santiago pentru cine sosea pe jos. Era cea mai importantă dintre cele șapte porți ale zidului medieval și prima prin care intrau pelerinii de pe Camino Francés, ramura cea mai umblată a creștinătății. Arcul nu mai există — l-au dărâmat în secolul al XIX-lea —, dar locul funcționează încă drept prag: și azi coboară pe aici drumeți care merg pe jos de săptămâni întregi.
De ce un oraș de pelerini a avut nevoie de ziduri
Răspunsul e o dată: 997. În acel an, conducătorul militar Almanzor a pustiit Santiago într-o campanie militară. A cruțat mormântul Apostolului, dar a dus clopotele catedralei până la Córdoba pe umerii unor captivi creștini, ca să le atârne în marea moschee drept trofeu.
Această umilință a împins orașul să se înconjoare cu ziduri, iar incinta ridicată după aceea avea șapte porți, fiecare orientată spre un drum de acces. Aceasta, a drumului Camino, era cea principală ca volum de trafic și concentra toată infrastructura de primire a pelerinului.
Zidurile au fost dărâmate în secolul al XIX-lea, când orașul a crescut și acel brâu de piatră a trecut de la a proteja la a încurca. Din cele șapte porți nu mai stă în picioare niciuna, și doar toponimele — Porta do Camiño, Porta Faxeira, Porta da Pena — arată unde au fost.
Pragul care încă funcționează
Închipuie-ți forfota de aici de acum câteva secole: hangii care își disputau noii sosiți, zarafi, vânzători de scoici și de lumânări, cerșetori, grămătici. Toată economia orașului era organizată în jurul fluxului de pelerini, iar acesta era punctul pe unde intra fluxul.
Un detaliu arată ce înseamnă acest loc: în 1987 s-a pus chiar aici prima bornă care recunoștea Camino de Santiago drept Primul Itinerariu Cultural European, o declarație a Consiliului Europei care a fost startul redescoperirii moderne a drumului.
Iar esențialul e că funcția nu s-a schimbat. E în continuare locul pe unde intră pe jos majoritatea pelerinilor din lume, iar la anumite ore din zi vezi coborând pe aici oameni cu rucsac și toiag care merg de săptămâni de la Roncesvalles, de la León sau de dincolo de Pirinei.
De neratat
Poarta nu mai există
Arcul a fost dărâmat în secolul al XIX-lea, odată cu zidurile. Au rămas doar toponimul și funcția.
Almanzor, 997
A pustiit orașul și a dus clopotele la Córdoba pe umerii captivilor. De aceea Santiago s-a înconjurat cu ziduri.
Borna din 1987
Aici s-a pus prima bornă care declara drumul Camino Primul Itinerariu Cultural European.
E în continuare intrarea
Pe aici intră pe jos majoritatea pelerinilor din lume. Funcția nu s-a schimbat de o mie de ani.
Cum se încadrează în vizita ta la Santiago
Se află la marginea de est a centrului istoric, la zece minute de mers pe jos de Obradoiro. Aici se termină Rúa de San Pedro, ultimii metri ai drumului Camino Francés înainte de intrarea în orașul vechi.
În aceeași zonă se află mănăstirea San Domingos de Bonaval cu Museo do Pobo Galego, CGAC și parcul Bonaval, așa că zona ajunge pentru o jumătate de dimineață bună și e cea mai puțin umblată a centrului istoric.
Momentul potrivit e la începutul după-amiezii, când sosesc cei care au plecat devreme la ultima etapă. Să-i vezi pe pelerini intrând pe unde intră de o mie de ani e, fără exagerare, unul dintre lucrurile care rămân cel mai bine în minte dintr-o călătorie la Santiago.
Întrebări frecvente
De ce a avut ziduri de apărare un oraș al pelerinilor?
Din teamă, și pe bună dreptate. În anul 997, conducătorul militar musulman Almanzor a pustiit Santiago; a respectat mormântul Apostolului, dar a dus clopotele catedralei până la Córdoba pe umerii unor captivi creștini, ca să le atârne în marea moschee. Acea umilință a împins orașul să se înconjoare cu ziduri. Și a urmat revanșa: în 1236, după ce a recucerit Córdoba, Ferdinand al III-lea a poruncit ca tocmai niște captivi musulmani să ducă înapoi la Santiago aceleași clopote. Dreptate poetică.
De ce este scoica simbolul Drumului?
Pentru că era dovada că ai ajuns până la capătul lumii. Pelerinii, după ce îl îmbrățișau pe Apostol, mergeau mai departe până pe coasta galiciană, până la Finisterre, unde pentru cei vechi se termina pământul, și acolo culegeau o scoică de pe plajă. Scoica aceea dovedea că ai încheiat călătoria și, totodată, servea drept castron ca să bei sau să ceri pomană pe drumul de întoarcere. Cu timpul a fost cusută pe pelerină și pe pălărie și a devenit însemnul pe care îl porți și azi dacă faci Camino.
Exista un ghid pentru a face Drumul?
Cum să nu, și unul dintre primele din lume. Pe la 1140 s-a scris Codex Calixtinus, o carte care în ultima ei parte era, nici mai mult, nici mai puțin, un ghid practic pentru pelerin: ce rute să urmezi, unde era apă bună, în cine să ai încredere și în cine nu, cum erau oamenii din fiecare ținut. Practic, străbunicul ghidurilor de călătorie. Se păstrează în arhiva catedralei și a provocat o sperietură teribilă în 2011, când a fost furat; din fericire a reapărut în anul următor.
