Se află în afara zidurilor, pe coasta muntelui Almáciga, acolo unde orașul de piatră dă spre verde. Potrivit tradiției l-a fondat Sfântul Dominic de Guzmán în secolul al XIII-lea și a fost reconstruit în secolul al XVII-lea. Din 1977 aici nu mai trăiesc călugări, ci Museo do Pobo Galego, și păstrează două lucruri care singure justifică urcușul: o scară imposibilă și panteonul în care se odihnește Rosalía de Castro.
Scara în triplă spirală
E imaginea cea mai fotografiată a clădirii și una dintre cele mai uimitoare piese de inginerie barocă din Spania. Trei scări în spirală independente, încastrate în același gol cilindric, care urcă în spirală fără să se intersecteze vreodată și fără să se atingă în niciun punct.
Fiecare pornește din alt loc și ajunge la alt etaj al clădirii, așa că trei persoane pot urca în același timp fără să se vadă și fără să se întâlnească. Logica inițială era funcțională — separarea circulațiilor în interiorul mănăstirii —, dar rezultatul e virtuozitate pură.
A semnat-o Domingo de Andrade, născut în jurul anului 1639, meșter al lucrărilor catedralei și autor și al Berenguelei, turnul cu ceas. Andrade era la fel de bun matematician pe cât era de bun artist: a scris chiar un tratat despre geometria aplicată construcțiilor, iar această scară e demonstrația lui practică.
Panteonul și muzeul unei țări
Într-o capelă a mănăstirii se află Panteón de Galegos Ilustres, iar piesa lui centrală e mormântul Rosalíei de Castro, mama literaturii galiciene. A murit la Padrón în 1885, iar șase ani mai târziu toată țara s-a mobilizat ca să-i aducă rămășițele aici, cu funeralii aproape de stat; panteonul a fost creat tocmai ca s-o primească.
Alături de ea se află Castelao — medic, desenator și părintele galicianismului politic, ale cărui rămășițe n-au putut reveni din exilul de la Buenos Aires decât în 1984 —, sculptorul Asorey și cartograful Domingo Fontán. E, în practică, panteonul național al Galiciei.
Restul clădirii îl ocupă Museo do Pobo Galego, cu uneltele agricole, bărcile, războaiele de țesut, ceramica și cimpoaiele care explică cum se trăia în această țară până deunăzi. E un muzeu etnografic de prim rang și unul dintre cele mai oneste din Spania.
De neratat
Trei scări care nu se ating
Trei spirale independente în același gol, fiecare cu pornirea și destinația ei. Nimeni nu se întâlnește.
Andrade, matematician
Autorul a scris un tratat de geometrie aplicată construcțiilor. Această scară e demonstrația lui practică.
Panteonul Galiciei
Rosalía de Castro, Castelao, Asorey și Domingo Fontán. A fost creat în 1891 ca să primească rămășițele Rosalíei.
Parcul Bonaval
Vechiul cimitir și grădina mănăstirii, reamenajate de Álvaro Siza cu mormintele integrate.
Cum se încadrează în vizita ta la Santiago
Se află la zece minute de centrul istoric, urcând de la Porta do Camiño, într-o zonă cu foarte puțină presiune turistică. Chiar alături e CGAC, al lui Álvaro Siza, iar între ele se întinde parcul Bonaval.
Acest parc ocupă vechiul cimitir și grădina de zarzavat a mănăstirii și e unul dintre cele mai neobișnuite spații ale orașului: terase de piatră, stejari, morminte vechi integrate în proiect și priveliști peste acoperișuri. L-a reamenajat chiar Siza împreună cu Isabel Aguirre.
Socotește o oră și jumătate pentru muzeu, panteon și scară. Și vino fără grabă, pentru că alăturarea cu CGAC și cu parcul e cea mai bună jumătate de dimineață din Santiago în afara axei catedralei.
Întrebări frecvente
Cine a fost Domingo de Andrade?
Un geniu al barocului galician, născut pe la 1639. A fost maistru al lucrărilor catedralei și tot a lui este Berenguela, turnul cu ceas pe care îl auzi bătând orele deasupra Obradoiro. Ce mă fascinează cel mai mult este că era un matematician la fel de bun cum era artist: a ajuns să scrie un tratat întreg despre excelența și noblețea arhitecturii, lucru foarte rar la un pietrar al vremii lui. Un om care gândea piatra la fel de mult cum o cioplea.
De ce este înmormântată aici Rosalía de Castro?
Pentru că Galicia a hotărât să facă din ea simbolul ei. A murit la Padrón în 1885 și, șase ani mai târziu, în 1891, toată țara s-a mobilizat ca să-i aducă rămășițele la Santiago, cu funeralii aproape de stat; acest panteon a fost creat tocmai ca s-o primească. Cu „Cantares Gallegos”, scrise în galiciană când aproape nimeni nu îndrăznea, a aprins Rexurdimento, renașterea limbii și a culturii noastre. De aceea, pentru mulți dintre noi, a veni aici e ca și cum ai vizita o mamă.
Și Castelao, cum a ajuns până aici?
Cu Castelao povestea e și mai emoționantă. A fost medic, desenator și marele părinte al galicianismului politic; a scris „Sempre en Galiza”, aproape o biblie pentru naționaliștii galicieni. A murit în exil la Buenos Aires în 1950, fugind de dictatură, iar rămășițele lui nu s-au putut întoarce acasă decât în 1984, deja în democrație. Acea întoarcere a fost o zi uriașă pentru țară. Faptul că se odihnește lângă ea, aici, are mult din împăcare.
