Pe aceste cheiuri, la sfârșitul lui martie 1939, mii de republicani au așteptat zile întregi un vapor care să-i ducă în exil. A venit unul singur: Stanbrook, un vechi cărbunar englez al cărui căpitan a hotărât să nu asculte de ordine și să îmbarce toți oamenii care încăpeau. E povestea cea mai dură și cea mai frumoasă a orașului.
Ultimul oraș care a căzut
Alicante a fost ultimul mare oraș al Republicii care a căzut. În timp ce restul Spaniei era deja ocupat, aici încă se rezista, iar spre acest port au alergat toți cei care fugeau: veneau din jumătate de Spanie doar cu ce aveau pe ei, cu copii în brațe, sperând să se îmbarce înainte să sosească trupele.
Dar vapoarele nu veneau. Puterile care ar fi putut organiza o evacuare n-au făcut-o, iar mii de oameni s-au înghesuit pe aceste cheiuri zile întregi, fără să mănânce, fără să doarmă, privind spre orizont în așteptarea unei pânze.
Pe 28 martie a apărut Stanbrook, un cărbunar britanic. Căpitanul lui, galezul Archibald Dickson, a hotărât să îmbarce toți oamenii care puteau încăpea, în ciuda ordinelor contrare. A ridicat ancora în aceeași noapte cu 2.638 de persoane înghesuite până și în cala de cărbune, vaporul atât de afundat încât părea că se scufundă.
Cei care au rămas, și căpitanul
A fost ultimul vapor care a reușit să plece. Pe cei rămași pe uscat, zeci de mii, i-au capturat și i-au dus în lagăre improvizate. Cel mai trist de faimos a fost unul de la marginea orașului, sub niște migdali, unde au îndurat foame și sete sub cerul liber săptămâni întregi.
Acel lagăr a rămas în literatură datorită lui Max Aub, care i-a dedicat un roman intitulat chiar Campo de los almendros. În paginile lui sunt foamea, frica și demnitatea oamenilor prinși în capcană la porțile unei mări pe care n-au mai apucat s-o traverseze.
Stanbrook a ajuns la Oran, în Algeria pe atunci franceză, dar odiseea nu s-a încheiat acolo: autoritățile nu i-au lăsat pe pasageri să debarce și i-au ținut aproape o lună înghesuiți pe vapor, în port, îndurând foame și căldură în fața unui pământ pe care nu puteau pune piciorul.
Și există un detaliu care încheie povestea. Dickson a murit câteva luni mai târziu, când vaporul lui a fost scufundat de un submarin cu tot echipajul. Când vestea a ajuns în lagărele exilului, refugiații pe care îi salvase au ținut un minut de reculegere pentru el.
De neratat
2.638 de persoane pe un cărbunar
Stanbrook a ridicat ancora pe 28 martie 1939 atât de încărcat încât părea că se scufundă. A fost ultimul.
Căpitanul n-a ascultat de ordine
Archibald Dickson, galez, a hotărât să îmbarce toți oamenii care încăpeau, în ciuda ordinelor contrare.
Campo de los almendros
Pe cei rămași pe uscat i-au înghesuit sub niște migdali. Max Aub i-a dedicat un roman.
Un minut de reculegere
Dickson a murit câteva luni mai târziu, torpilat. Refugiații pe care îi salvase l-au ținut pentru el.
Cum se potrivește în vizita ta la Alicante
Cheiul se află în port, în continuarea Explanadei, și azi e o zonă portuară în plină funcțiune. Există un monument comemorativ care amintește episodul, deși a fost nevoie de decenii ca să fie ridicat.
E o oprire de cinci minute, fără nimic monumental de văzut: ce e acolo e o porțiune de apă liniștită. Interesul ei e exact acest contrast între banalitatea a ce se vede și amploarea a ce s-a întâmplat.
Se completează cu alte două locuri din oraș legate de aceeași istorie: Plaza del 25 de Mayo și Mercado Central, scenele bombardamentului din 1938, și arena de coride, care a funcționat și ea ca lagăr de prizonieri.
Întrebări frecvente
Unde i-a dus Stanbrook pe toți acei oameni?
La Oran, pe coasta Algeriei, pe atunci franceză. Dar odiseea nu s-a terminat la plecare. Când au ajuns, autoritățile nu i-au lăsat să coboare: i-au ținut pe cei peste două mii de oameni aproape o lună înghesuiți pe vas, în portul Oran, flămânzi și sub arșiță, cu ochii la un pământ pe care nu puteau călca. Apoi, pe mulți i-au trimis în lagăre de muncă în deșert. Fuga spre libertate a fost, pentru ei, o altă formă de închisoare.
A povestit cineva ce s-a trăit în lagărul acela?
Da, și de aceea nu s-a uitat. Acel lagăr de prizonieri sub migdali a rămas pentru totdeauna în literatură datorită scriitorului Max Aub, care i-a dedicat un roman intitulat chiar așa, „Campo de los almendros”. În paginile lui a lăsat foamea, frica și demnitatea oamenilor prinși la porțile exilului. E una dintre acele cărți care te fac să înțelegi dinăuntru ceea ce aici nu se mai vede. Dacă vreodată vrei să arunci o privire în zilele acelea, citește-o.
De ce se îngrămădeau aici și nu fugeau pe altă parte?
Pentru că Alicante a fost ultimul mare oraș care a căzut. În timp ce restul Spaniei era deja ocupat, aici Republica încă rezista, și spre aici a alergat toată lumea care fugea. Trupele italiene ale lui Franco au fost cele care au intrat să-l cucerească, doar cu vreo două zile înainte ca războiul să fie declarat oficial încheiat. De aceea acest chei a fost, aproape, ultimul colț liber din tot conflictul.
