Vizita la Guggenheim din Bilbao: ce vezi înăuntru și afară
Cum a fost construită o clădire care nu se putea desena, ce sală justifică biletul și tot ce vezi gratis în jur. Cu efectul care îi poartă numele în manualele de urbanism.
Când Frank Gehry a prezentat proiectul, într-un oraș al șantierelor navale în criză, cu șomaj industrial masiv, mulți au crezut că să cheltui atât pe o clădire ciudată era o nebunie. A fost inaugurat în octombrie 1997 și în doi ani schimbase percepția internațională asupra orașului Bilbao. Azi fenomenul are un nume propriu și se studiază la facultăți: efectul Guggenheim.
Tot ce înconjoară muzeul e gratuit și se vede la orice oră: Puppy, Maman, arcul roșu al lui Buren sub podul La Salve și instalația de ceață care învăluie baza clădirii din când în când.
O clădire care nu se putea desena
Titan, solzi și software de avioane de vânătoare.
Gehry lucrează cu machete din carton și hârtie răsucită de mână, forme care nu admit plan, fațadă sau secțiune în sensul obișnuit. Ca să treci de acolo la o lucrare care poate fi construită s-a folosit CATIA, un program dezvoltat în Franța pentru proiectarea avioanelor de vânătoare, care digitiza machetele și genera desenul de execuție al fiecărei piese.
Placarea e făcută din vreo treizeci și trei de mii de plăci de titan groase de o jumătate de milimetru, montate suprapus ca niște solzi și ușor ondulate, ca niciuna să nu fie perfect plată. Detaliul acesta face ca fațada să vibreze în loc să reflecte ca o oglindă și explică de ce își schimbă culoarea cu fiecare nor.
În plus, titanul nu a fost o decizie estetică de la început. Proiectul prevedea oțel inoxidabil, iar o scădere a prețului titanului pe piață a făcut schimbarea posibilă. O clădire care azi e sinonimă cu luxul arhitectural a fost îmbrăcată așa datorită unei oportunități de cumpărare.
Interiorul se învârte în jurul unui atrium înalt de vreo cincizeci de metri, cu pasarele și lifturi din sticlă, din care pornesc sălile împărțite pe trei niveluri. E locul unde clădirea se explică singură mai bine decât în orice fotografie.
Inaugurat în octombrie 1997, opera lui Frank Gehry. Rezervarea unui interval orar e foarte recomandată în sezonul de vârf. Închis lunea, cu excepția verii (de la jumătatea lui iunie până la începutul lui septembrie) și a unor zile de sărbătoare. Biletul costă în jur de 16 € și dă acces la expozițiile temporare și la colecție; socotește două ore și jumătate dacă sunt două expoziții mari.
Spiralele din oțel ruginit ale lui Richard Serra, instalate permanent într-o sală de vreo o sută treizeci de metri construită pe măsura lor. Le parcurgi pe dinăuntru, iar dezorientarea fizică pe care o simți mergând printre acești pereți înclinați este exact opera. N-ar încăpea în aproape niciun alt muzeu.
Trebuie spus clar: colecția proprie a muzeului e relativ modestă și se rotește des. Ce justifică biletul sunt două lucruri: sala lui Richard Serra, care e permanentă, și expozițiile temporare de mare format, care încap aici pentru că clădirea e gândită pentru asta.
Așadar, uită-te la program înainte să cumperi. Sunt perioade cu două expoziții puternice și perioade de tranziție, în care jumătate de etaj e în lucru pentru montaj. Diferența dintre o vizită și alta e considerabilă, iar prețul e același.
În clădire, pe lângă săli, merită să te oprești în atrium și să urci până la pasarelele de sus: de acolo înțelegi cum se îmbină volumele și vezi fereastra mare care încadrează podul La Salve, pe care Gehry l-a integrat în clădire în loc să-l ocolească.
Două ore și jumătate e o estimare realistă cu două expoziții. Cu una singură, o oră și jumătate bună. Muzeul nu e enorm: ce obosește e scara operelor, nu traseul.
Tot ce vezi fără să plătești
Exteriorul e o vizită în sine și nu costă nimic. Puppy, cățelul de treisprezece metri făcut din flori vii al lui Jeff Koons, păzește scara dinspre oraș și e replantat de două ori pe an, așa că își schimbă culoarea după anotimp.
Pe terasa de jos, lângă apă, e Maman, păianjenul de nouă metri al lui Louise Bourgeois, cu douăzeci de ouă de marmură atârnând în sacul dintre picioare. Iar sub podul La Salve se înalță un mare arc roșu al lui Daniel Buren, același artist care a făcut cubul colorat de la Pompidou din Málaga.
Mai sunt două piese pe care mulți nu le recunosc drept opere: Lalelele lui Koons, un buchet metalic colorat de pe terasă, și instalația de ceață a artistei japoneze Fujiko Nakaya, care din când în când învăluie baza clădirii într-o ceață deasă timp de câteva minute. Nu e umezeala estuarului: e programată.
Cel mai bun moment pentru toate acestea e apusul, când titanul devine auriu, și noaptea, cu clădirea luminată și reflectată în apă. Ca s-o înconjori complet îți trebuie vreo treizeci de minute.
Zeci de mii de flori vii pe o structură de oțel cu irigare prin picurare. E mai vechi decât muzeul: a debutat la un castel german, a trecut prin Sydney și a ajuns aici ca împrumut temporar care nu a mai fost returnat niciodată. Lângă el, placa în amintirea lui Txema Agirre, agent al poliției basce Ertzaintza.
Bronz, oțel și douăzeci de ouă de marmură albă și gri. Bourgeois a conceput-o ca portret al mamei sale, restauratoare de tapiserii, și voia ca privitorul să treacă pe dedesubt ca să simtă în același timp ocrotire și amenințare. Are surori la Londra, Ottawa și Tokyo; aceasta are cel mai bun decor.
Gehry nu a ocolit podul care traversa terenul: l-a integrat în clădire. Câțiva ani mai târziu, Daniel Buren a adăugat marele arc roșu după care e recunoscut azi. De dedesubt obții una dintre perspectivele cele mai puțin fotografiate și cele mai interesante ale ansamblului.
Biletul general costă în jur de 16 €, cu reduceri pentru studenți, vârstnici și șomeri, și e gratuit pentru minori. Funcționează pe intervale orare și e bine să rezervi în sezonul de vârf și în weekend. Biletul include expozițiile temporare și colecția, inclusiv sala permanentă a lui Richard Serra.
Ce trebuie să vezi neapărat înăuntru?
„Materia timpului”, de Richard Serra, în sala alungită din aripa de est: spirale din oțel ruginit pe care le parcurgi pe dinăuntru, într-un spațiu construit pe măsura lor. Și atriumul de cincizeci de metri cu pasarelele lui, de unde înțelegi cum se îmbină volumele clădirii mai bine decât în orice fotografie.
Merită să intri sau e de ajuns să-l vezi pe dinafară?
Depinde de program. Exteriorul e gratuit, spectaculos și are în jur patru opere de prim rang. Înăuntru, ce justifică biletul sunt expozițiile temporare de mare format și sala lui Serra. Dacă în perioada aceea programul e slab, să vezi clădirea pe dinafară și să-ți dedici timpul Muzeului de Arte Frumoase e o variantă rezonabilă.
De ce e din titan?
Proiectul inițial prevedea oțel inoxidabil, dar o scădere a prețului titanului pe piață a făcut schimbarea posibilă. S-au folosit vreo treizeci și trei de mii de plăci de o jumătate de milimetru, montate ca niște solzi și ușor ondulate, ca niciuna să nu fie plată: de aceea suprafața vibrează și își schimbă culoarea cu lumina.
Ce este efectul Guggenheim?
Numele dat în urbanism ideii că un singur pariu cultural de mare ambiție poate transforma imaginea și economia unui oraș întreg. Bilbao e cazul fondator și cel mai citat, iar zeci de orașe au încercat să-l reproducă cu rezultate foarte inegale, ceea ce a alimentat o dezbatere lungă despre limitele lui.
Ceața de la muzeu e adevărată?
E o operă de artă. Artista japoneză Fujiko Nakaya a instalat un sistem ascuns care din când în când învăluie baza clădirii într-o ceață deasă ce urcă dinspre apă. Timp de câteva minute titanul pare să plutească printre nori. Nu are nicio legătură cu umezeala estuarului, deși așa pare.