Tapas în Sevilla nu sunt un mod ieftin de a cina: sunt un format cu reguli proprii, iar majoritatea călătorilor le încalcă fără să știe. Se mănâncă în picioare. Se comandă puțin din multe. Nu ocupi o masă două ore. Și schimbi localul: farmecul stă în a face trei sau patru baruri într-o după-amiază, nu în a te instala într-unul. Dacă respecți și orele — prânzul de la 14:00 la 16:00, cina de la 21:00 — orașul ți se deschide cu totul. Dacă nu, ajungi să mănânci în singurul loc care servește la șapte, și acela nu e niciodată cel bun.
În multe baruri clasice nota se scrie cu creta direct pe tejgheaua de lemn. Nu e folclor pentru turiști: așa s-a făcut dintotdeauna și încă funcționează.
Cele patru reguli ale tapas-urilor sevillane
Prima: barul e la putere. În locurile clasice nu sunt mese cu față de masă, iar dacă sunt, sunt pentru altceva. Se mănâncă în picioare, sprijinit de tejghea sau cu berea pe un butoi în plină stradă, cot la cot cu cine a ajuns înaintea ta. Nu e un disconfort tolerat, e chiar planul.
A doua: se comandă în runde scurte. Una sau două tapas, o bere la halbă mică, și apoi decizi ce urmează. Să comanzi opt lucruri deodată e de străin și, în plus, se răcește totul.
A treia: schimbi barul. Fiecare bar are două sau trei lucruri pe care le face mai bine ca oricine, iar restul le face corect. Tapas înseamnă să înlănțui acele două sau trei lucruri din loc în loc.
A patra: există o diferență reală între tapa, media ración și ración, și nu e doar de mărime, ci de preț pe îmbucătură. Dacă sunteți doi, tapas; dacă sunteți patru, porțiile de jumătate ies mai bine și se împart fără ceartă.
Triunghiul cu cele mai multe baruri bune pe metru pătrat din oraș.
Aceasta e zona clasică de tapas și are un avantaj logistic: barurile sunt atât de aproape unele de altele încât faci patru într-o oră și jumătate fără să iei un taxi. Plaza del Salvador și Plaza de la Alfalfa funcționează ca doi poli, iar între ele rămâne un roi de străduțe cu baruri de tot felul.
Numele Alfalfei trădează ce a fost: aici, în epoca musulmană și secole după aceea, se vindeau lucernă și furaj pentru animale. A fost suk, piață de alimente și chiar piața unde duminica se vindeau păsări. Bucata aceasta de oraș e de peste o mie de ani loc de vânzare-cumpărare și forfotă, aproape fără pauză. Se schimbă ce se vinde; zgomotul, nu.
1
El Rinconcillo
📍 Calle Gerona, 40
Deschisă în 1670: e cea mai veche tavernă încă în funcțiune din Sevilla, cu peste trei secole și jumătate de servit. Tejghea de mahon închis, tavane vechi, azulejos peste tot și jamoane atârnate. Felul pe care nu ai voie să-l sari sunt espinacas con garbanzos, spanac cu năut, o rețetă umilă de origine arabă, blândă și condimentată, care e tapa vedetă a casei. Cu asta și un pic de ibérico mănânci minunat. Aici nota se scrie și azi cu creta pe tejghea.
Unul dintre cele mai animate baruri din centru și dintre cele care rezumă cel mai bine formatul: mic, zgomotos, cu lumea revărsându-se în piață. Funcționează deosebit de bine la începutul după-amiezii, când cartierul începe să se umple și încă poți ajunge la tejghea. E un loc bun ca să începi un traseu, pentru că de aici toate celelalte sunt la mai puțin de cinci minute de mers pe jos.
Nu e un bar de tapas, ci oprirea dulce obligatorie, și e deschisă din 1885: mai mulți ani decât Turnul Eiffel. A fondat-o maestrul Antonio Hernández și a ajuns la a patra generație. Tejghele de lemn, vitrine cu bezele și stucaturi moderniste cu îngerași pe tavan. Comandă o yema de San Leandro — biluțe din gălbenuș și zahăr, curată mănăstire sevillană — sau un tocino de cielo. A fost furnizoare a Casei Regale și se laudă cu asta cu un blazon aurit pe perete.
Strada comercială prin excelență a Sevillei, pietonală, fără nicio mașină, și așa e de când își amintește orașul. Vara ridică privirea: de la o fațadă la alta se întind copertine mari de pânză care lasă strada într-o umbră răcoroasă și aurie. Se pun în fiecare an de la mijlocul secolului al XIX-lea, iar să mergi pe sub ele în august e una dintre micile înțelepciuni pe care orașul acesta le are împotriva căldurii. Sierpes se varsă în plaza de la Campana, de unde începe orice traseu de tapas care se respectă.
Tapas-urile din cartierul evreiesc sunt în meniu de o mie de ani.
În Santa Cruz trebuie să alegi bine, pentru că densitatea capcanelor turistice e cea mai mare din oraș. Regula practică: dacă localul are poze cu mâncarea la ușă sau meniu plastifiat în șase limbi, mergi mai departe.
Merită să știi ce mănânci. Spanacul cu năut și vinetele prăjite cu miere de trestie își au rădăcinile în bucătăria andaluză și sefardă, cea a musulmanilor și evreilor care au trăit exact în acest cartier. Vânăta a fost atât de legată de evreii spanioli încât aproape îi identifica. Iar mierea de trestie nu e miere de albine, ci sirop de trestie de zahăr, alt dulce moștenit din al-Andalus. Mănânci istorie fără să afli.
4
Bodega Santa Cruz „Las Columnas”
📍 Calle Rodrigo Caro, 1
Unul dintre cele mai legendare baruri din oraș și dintre cele mai zgomotoase. Aici nu sunt mese cu față de masă: se mănâncă în picioare, la tejghea sau cu berea sprijinită pe un butoi în plină stradă, sevillani și vizitatori amestecați. Comandă montadito de pringá — carnea fiartă din cocido presată în pâine caldă —, spanacul cu năut sau vânăta prăjită cu miere de trestie. Comandă puțin din multe, o bere bine rece, și rămâi afară în picioare: exact asta e farmecul.
S-a deschis în 1870 și e una dintre cele mai vechi și mai iubite taverne din Sevilla. Primul lucru care te întâmpină e mirosul de jamón: tavanul e o constelație de pulpe atârnate care parfumează aerul deasupra unei tejghele de marmură, fotografii vechi și afișe de corride. Specialitatea e clară: o tapa de jamón ibérico tăiat pe loc și o bere bine trasă. Strada se numește așa după Sfânta Tereza de Ávila, care a fondat în apropiere o mănăstire de carmelite în 1575, într-o perioadă grea petrecută în oraș.
La doi pași de catedrală și cu o surpriză arhitecturală înăuntru: localul ocupă niște vechi băi arabe din secolul al XII-lea, iar bolțile cu luminatoare în formă de stea au ieșit la lumină la o restaurare recentă. Se mănâncă corect și se bea bine, dar vii mai ales pentru tavan. E unul dintre puținele locuri din zona monumentală unde oprirea are sens dincolo de apropiere.
Dacă ai mai mult de două zile, aceasta e partea care desparte o vizită turistică de o vizită bună. La nord de centru, Alameda de Hércules și calle Feria adună barurile unde orașul mănâncă tapas fără public în trecere. De partea cealaltă a râului, Triana are propriul circuit, mai mult de pește și de prăjeli.
Calle Feria păstrează în plus o curiozitate care merită ocolul: în fiecare joi dimineața trotuarul ei se acoperă cu pături și mese cu vechituri, cărți, monede și tablouri. E El Jueves, cel mai vechi târg de vechituri din Sevilla: prima dată apare scris în 1292, când Sancho al IV-lea i-a reglementat ținerea. Șapte sute de ani de talcioc săptămânal, și continuă.
Alameda, la rândul ei, nu e o piață oarecare: a fost creată în 1574, ceea ce o face cea mai veche grădină publică și alee cu copaci păstrată în Spania și una dintre cele mai vechi din Europa. Patru secole și jumătate de oameni plimbându-se sub aceiași copaci, iar azi, în plus, inima boemă a orașului.
7
Eslava
📍 Calle Eslava, 3 · lângă San Lorenzo
Pentru mulți, cele mai bune tapas din Sevilla. Din afară nu pare nimic special și de aceea de obicei e coadă — mai ales de sevillani. Comandă oul pe pandișpan de hribi, un gălbenuș care se sparge peste un pandișpan cremos de ciuperci cu o notă de vin, care a câștigat acum câțiva ani premiul pentru cea mai bună tapa din oraș. Și nu pleca fără coasta cu miere, fragedă, care se topește. Dacă e loc la tejghea, cu atât mai bine; dacă nu, așteaptă, pentru că merită.
O tavernă de vermut și manzanilla ca pe vremuri, cu clienții sprijiniți în stradă pentru că înăuntru nu mai încape nimeni. Nu e un loc pentru cină, ci pentru un pahar de vin și o tapa în picioare înainte să mergi mai departe. E în plină calle Feria, așa că se potrivește deosebit de bine cu dimineața de joi, când târgul ocupă trotuarul.
Oprirea de cartier prin excelență în Triana, în plină zonă a vechilor ateliere de olărit. Azulejos până în tavan, ospătari de o viață și un meniu scurt care nu s-a schimbat pentru că n-are nevoie: ciuperci la plită, vârf de mușchi, sepie. E locul unde merg oamenii din cartier când nu vor să se gândească. Nu fac rezervări și de obicei trebuie să aștepți puțin în picioare.
Discret pe dinafară și unul dintre locurile unde se mănâncă cel mai bine din tot El Arenal, lucru pe care îl știe jumătate de oraș: aproape mereu e coadă sau e bine să rezervi. Tapas de bucătărie modernă, cu idei, dar fără să facă pe deștepții. Risotto-ul cremos cu ciuperci și brânză e de repetat; dacă ai poftă de carne, obrăjorii de porc gătiți până se topesc sau confitul de rață. Cu trei sau patru tapas și un pahar de vin alb mănânci mai mult decât suficient.
Începe cu ceva rece cât te hotărăști: niște măsline marinate, o tapa de jamón ibérico tăiat pe loc, niște chicharrones. Sunt bune ca să ai ceva în mână cât te uiți la tablă, care e de fapt meniul adevărat în locurile bune.
Felul cu cea mai multă istorie din oraș e spanacul cu năut, rețetă de origine andaluză care rămâne tapa emblematică a El Rinconcillo. Cu el și cu vânăta prăjită cu miere de trestie ai axa andaluză completă. Dacă mai comanzi și un montadito de pringá, ai și axa populară: carnea fiartă din cocido presată în pâine caldă, adică ce se făcea cu resturile din oala de fiertură.
La pește, orașul își joacă prestigiul pe prăjeli. Cazón en adobo, sepie, hamsii și puntillitas se comandă în porție mică, se mănâncă imediat ce ies din tigaie și nu suportă așteptare: dacă ajung călduțe, ceva s-a făcut greșit. În Triana se rezolvă cel mai bine.
De băut, trei variante locale și niciuna complicată: o bere bine trasă, o manzanilla de Sanlúcar sau un fino de Jerez. Manzanilla, foarte rece și în pahar mic, e ce se potrivește cel mai bine cu prăjelile și cu jamonul. Vara, alternativa răcoroasă e rebujito, manzanilla cu sifon dulce, care e ce se bea la Feria.
Iar desertul aproape niciodată nu e la bar: ieși să-l cauți. Yemas de San Leandro și tocino de cielo de la La Campana sunt felul clasic de a încheia după-amiaza și sunt în drum spre aproape orice.
Întrebări frecvente
La ce oră se mănâncă tapas în Sevilla?
Prânzul se servește de la 14:00 la 16:00, iar cina de la 21:00, și intervalele acestea se respectă destul de strict. Între ele multe bucătării se închid, deși barurile continuă să servească băutură și ceva rece. Dacă vii dintr-o țară cu ore mai devreme, merită avertismentul: să cinezi la șapte în Sevilla înseamnă să te condamni la cel mai prost loc din cartier.
Care este cea mai veche tavernă din Sevilla?
El Rinconcillo, pe calle Gerona, deschisă în 1670: peste trei secole și jumătate de servit fără întrerupere. Păstrează tejgheaua de mahon, azulejos și obiceiul de a scrie nota cu creta pe tejghea. Tapa ei emblematică e spanacul cu năut, o rețetă de origine arabă care rămâne cea mai comandată a casei.
Ce tapas trebuie neapărat să încerci în Sevilla?
Patru de neratat: spanac cu năut, cu rădăcini andaluze; vinete prăjite cu miere de trestie, care e sirop de trestie de zahăr, nu miere de albine; montadito de pringá, carnea fiartă din cocido presată în pâine caldă; și pește prăjit — cazón en adobo, sepie, puntillitas —, unde orașul își joacă prestigiul. La desert, yemas de San Leandro.
Se mănâncă mai bine în centru sau în cartiere?
În cartiere, aproape mereu. Centrul și Santa Cruz adună cea mai mare densitate de capcane turistice din oraș, deși și câteva dintre cele mai bune baruri clasice. Alameda de Hércules, calle Feria și Triana au mai puțin public în trecere și un raport calitate-preț mai bun. Regula practică: dacă sunt poze cu mâncarea la ușă, mergi mai departe.
Ce se bea la tapas?
O bere bine trasă, o manzanilla de Sanlúcar sau un fino de Jerez. Manzanilla, foarte rece și în pahar mic, e ce se potrivește cel mai bine cu prăjelile și cu jamonul. Vara și la Feria se bea rebujito, adică manzanilla cu sifon dulce. Vinul roșu se comandă mai rar și aproape niciodată la pește prăjit.
Trebuie să rezervi ca să mănânci tapas?
Practic niciodată: formatul e de bar și în ordinea sosirii. Excepția clară e La Brunilda, în El Arenal, unde e bine să rezervi sau să te resemnezi cu coada. Nici la Eslava și la Las Golondrinas nu se rezervă, așa că strategia e să mergi devreme sau să aștepți în picioare, care face parte din farmec.
Informații practice
ProgramPrânzul de la 14:00 la 16:00, cina de la 21:00. În afara acestor intervale multe bucătării se închid.
FormatÎn picioare, la bar. Tapa pentru doi, media ración pentru patru.
Ce costă baniCu trei sau patru tapas și două beri mănânci mai mult decât suficient de persoană în orice bar clasic.
RezervareDoar la La Brunilda. Restul funcționează în ordinea sosirii.
ZoneCentrul (Alfalfa-Salvador-Sierpes), Santa Cruz, Alameda și calle Feria, Triana și El Arenal.
Cu ViavoyTraseul de tapas prin centru, prin Sierpes, el Salvador și la Alfalfa, înlănțuie barurile și monumentele care rămân între ele.
🎧 Cu Viavoy
Plimbă-te prin Seville și ascultă în ritmul tău
Descarcă Viavoy și plimbă-te prin Seville offline, oricând vrei.
de la 2,99 €· plată unică
City Pass · 9,99 €3 zile, toate tururile din Seville