Nisip auriu și larg, Mediterana deschisă și o promenadă pe malul mării foarte lungă care se duce spre nord. Malvarrosa e marea plajă urbană a Valenciei și tot locul unde jumătate de Spanie crede că s-a născut paella. Nu e așa, și merită lămurit: paella s-a născut în interior, în grădinile de legume și în Albufera, iar ce s-a întâmplat aici, în fața mării, e că s-a îmbrăcat de duminică și s-a făcut restaurant.
De unde vine de fapt paella
Paella e un fel de mâncare al țăranilor, nu al pescarilor. S-a născut în grădinile de legume și în preajma Albuferei, marea orezărie de la sudul orașului, unde zilierii găteau la prânz ce aveau la îndemână: orez, pui, iepure, fasole verde și garrofó — fasolea aceea lată și albă —, totul într-o tigaie plată pe lemne de portocal.
Nici cuvântul nu înseamnă ce se crede: „paella” e numele valencian al tigăii late cu două mânere și vine din latinescul „patella”, un vas de bucătărie. Când ceri o paella, ceri, la propriu, o tigaie. Felul de mâncare se numește, strict vorbind, orez.
Paella cu fructe de mare, cea pe care aproape toată lumea o asociază cu plaja, e o variantă ulterioară și de coastă. Iar orezul pe care trebuie să-l cauți aici nu e niciuna dintre ele: e arròs a banda, cel din Cabanyal, gătit cu supă de pește și servit fără el, cu peștele separat. Acesta chiar e din cartierul pescarilor.
Cartierul din spatele nisipului
În spatele plajei se află Cabanyal, unul dintre cele mai neobișnuite cartiere din Spania: o rețea de case joase de la începutul secolului al XX-lea, cu fațade acoperite de faianță colorată, moștenire directă a vechilor sate de barracas ale pescarilor.
Cartierul a fost amenințat decenii la rând de un plan urbanistic care prevedea prelungirea unui bulevard prin mijlocul lui, cu demolarea a sute de case. Lupta locuitorilor, care a durat peste douăzeci de ani, a reușit să oprească proiectul în 2015, iar azi Cabanyal e în plin proces de reabilitare, cu tensiunea de gentrificare pe care o aduce asta.
Să-i străbați străzile — Progrés, Reina, Barraca — privind fațadele de faianță e la fel de interesant ca plaja, și mult mai neobișnuit. Tot aici se mănâncă cel mai bun orez din zonă, în cârciumi de familie deschise de generații.
De neratat
Paella nu e de plajă
S-a născut în grădinile de legume și în Albufera, cu pui, iepure și garrofó. Cea cu fructe de mare a venit după.
„Paella” e tigaia
Din latinescul „patella”. Felul de mâncare, strict vorbind, se numește orez. Aici îl ceri după vas.
Fațadele de faianță din Cabanyal
Case joase de la începutul secolului al XX-lea, moștenire a barracas. Un cartier salvat de la demolare în 2015.
Arròs a banda
Orezul cartierului pescarilor, cu supă de pește și peștele servit separat. Acesta chiar e de aici.
Cum se încadrează în vizita ta la Valencia
Plaja se află la capătul traseului de pe malul mării, după Balneario de Las Arenas, și se termină aproape de Casa-Museo Blasco Ibáñez, unde scriitorul și-a făcut o vilă ca să privească exact valurile acestea.
Din centru ajungi cu tramvaiul sau cu metroul în vreo douăzeci de minute, sau cu bicicleta prin Jardín del Turia și pe promenada de pe malul mării. Plaja e largă, are toate serviciile, iar apa e cea a unei plaje urbane de lângă un port mare.
O observație despre program care la Valencia contează: ca să mănânci orez, trebuie să rezervi și trebuie să mergi la prânz. Aproape niciun bucătar serios de orez nu face paella seara, iar mulți cer s-o comanzi dinainte, pentru că se gătește pe loc și durează. Dacă planul tău e să iei cina cu paella în fața mării, probabil vei sfârși mâncând ceva destul de mai prost decât te așteptai.
Întrebări frecvente
Știi ce înseamnă cuvântul „paella”?
Ei bine, nu e felul de mâncare, e tigaia. „Paella” e numele valencian al acelei tigăi late cu două mânere și vine din latinescul „patella”, un vas de gătit. Așa că, atunci când ceri o paella, de fapt numești vasul, nu rețeta. Ce se gătește înăuntru e „arroz”, orezul; vasul e paella. O încurcătură pentru cel din afară, dar pentru un valencian e aproape sfânt: aici orezul se face în paella, nu invers.
Care e cea mai bună parte a unei paella reușite?
Socarrat, fără nicio îndoială. E acel strat de orez care se lipește și se prăjește pe fundul tigăii paella, crocant, aproape caramelizat, cu toată aroma concentrată. Un bucătar bun de orez îl caută intenționat, dând focul mai tare la sfârșit exact până în punctul în care se prinde fără să se ardă. Noi, cei care ne pricepem, când aproape toți au terminat, răzuim fundul cu lingura după acea comoară. Dacă într-o zi îți pun în față o paella fără socarrat, ceva n-a mers.
Și există un fel „corect” de a o mânca?
Pentru puriști, da. Paella adevărată se mănâncă de la centru spre margini, fiecare mesean cu triunghiul lui, direct din paella și, dacă vrei să fiu exact, cu lingură de lemn, care nu se încinge și nu are gust de metal. Și încă o regulă de aur: e mâncare de prânz, niciodată de cină; o paella seara, pentru un valencian, e aproape o erezie. Lucruri de-ale noastre, vezi bine, dar aici orezul nu e doar mâncare, e un fel de a fi împreună.
