O fațadă de piatră masivă cu clopotniță-perete și aer de mănăstire veche, iar înăuntru o singură navă foarte înaltă, acoperită cu bolți pe nervuri. E ce a rămas din marea mănăstire a dominicanilor, fondată aici în 1518. Iar adevărata ei comoară e barocă: altarele aurite.
Gotic târziu și Renaștere în același timp
A început să fie ridicată pe la 1526, după planurile lui Juan de Cerecedo cel Bătrân, și amestecă goticul târziu cu Renașterea, în acel moment în care cele două limbaje conviețuiau în arhitectura spaniolă fără vreun conflict aparent.
Rezultatul e o singură navă foarte înaltă, cu bolți pe nervuri, penumbră răcoroasă și acel miros de ceară și tămâie care nu se schimbă niciodată. E tipologia bisericii de mănăstire a ordinelor cerșetoare: largă, deschisă și gândită pentru predică.
Dominicanilor li se spune „câinii Domnului”, dintr-un joc de cuvinte cu latina: Domini canes. De aici vine imaginea lor clasică, un câine alb cu negru cu o torță în gură, culorile rasei lor și flacăra predicii. Ei înșiși au adoptat gluma cu plăcere.
Mănăstirea din care făcea parte a fost grav avariată în octombrie 1934, în timpul Revoluției din Asturia, și a trebuit reconstruită ca școală a dominicanilor înșiși. Biserica a devenit parohie în 1969.
Altarele și Rozariul
Nu trebuie să ratezi altarele aurite, mai ales pe cel al Rozariului, sculptat între 1730 și 1733, și altarul principal, opera lui José Bernardo de la Meana între 1758 și 1762: o explozie de coloane și sfinți care pare să ardă în fundul bisericii.
E sculptură asturiană din secolul al XVIII-lea în stare pură și dă măsura a ce producea regiunea când avea bani și comenzi. Sculptura în lemn și auritul sunt de prim rang.
Faptul că există un altar al Rozariului nu e întâmplător: devoțiunea s-a răspândit mai ales din mănăstirile dominicane, iar din secolul al XVI-lea aproape fiecare casă a ordinului a avut capela ei închinată Fecioarei Rozariului, cu confreria ei și sărbătoarea pe 7 octombrie.
În această biserică își are sediul și confreria Nazarineanului, cea mai veche frăție din oraș, care în fiecare Săptămână Sfântă își scoate pasos-urile pe aceste pante, cu tobe răsunând între ziduri și sute de vecini urmând cortegiul.
De neratat
Mănăstire dominicană din 1518
Biserica a fost începută pe la 1526, după planurile lui Juan de Cerecedo cel Bătrân.
Gotic târziu și Renaștere
O singură navă foarte înaltă, cu bolți pe nervuri, în momentul în care cele două limbaje conviețuiau.
Altarul principal e din 1758-1762
De José Bernardo de la Meana: sculptură asturiană din secolul al XVIII-lea în stare pură.
„Câinii Domnului”
Domini canes, un joc de cuvinte latinesc pe care dominicanii înșiși l-au adoptat cu plăcere.
Cum se încadrează în vizita ta la Oviedo
Se află în orașul vechi, în partea de sus, la câteva minute de Universitate și de plaza de Riego.
Vizita durează vreo douăzeci de minute. Verifică programul: e parohie activă, iar orele se adaptează slujbelor.
Pe pantă în jos se deschid grădinile Campillín, un balcon verde unde localnicii ies la aer, iar de acolo continui spre Foncalada și San Julián de los Prados.
Întrebări frecvente
De ce dominicanilor li se spune „câinii Domnului”?
Este un joc de cuvinte cu latina: Domini canes, câinii Domnului. De aici vine imaginea lor clasică, un câine alb cu negru cu o torță în gură: culorile veșmântului lor și flacăra predicii. Ei înșiși au adoptat gluma cu plăcere.
Și de ce există mereu un retablu al Rozariului în bisericile lor?
Pentru că devoțiunea rozariului s-a răspândit mai ales din mănăstirile dominicane, iar din secolul al XVI-lea aproape fiecare casă a ordinului a avut capela ei dedicată Fecioarei Rozariului, cu confreria ei și cu sărbătoarea pe șapte octombrie. Într-o biserică a dominicanilor, acel retablu nu este un simplu ornament în plus: este semnătura casei.
Ce confrerie își are sediul în această biserică?
Cea a Nazarineanului, cea mai veche frăție din oraș. În fiecare Săptămână Sfântă își scoate statuile procesionale pe aceste pante, cu tobe care răsună între ziduri și sute de localnici care urmează cortegiul în lumina lumânărilor. Iar mai jos, pe coastă, se deschid grădinile Campillín, un balcon verde unde locuitorii din Oviedo stau la soare.
