Cea mai elegantă clădire de pe faleză, cu balcoanele, coloanele ei și colțul acela rotunjit și încununat ca un tort de nuntă. În spate e o poveste de orgoliu rănit: a ridicat-o un industriaș care s-a simțit disprețuit în orașul lui și a hotărât să construiască în altul cea mai scumpă și mai arătoasă clădire pe care și-o putea permite.
O răzbunare în piatră
A ridicat-o în anii douăzeci Enrique Carbonell, un industriaș din textile care făcuse avere la Alcoy, orașul fabricilor din interiorul provinciei. Tradiția spune că s-a simțit disprețuit de înalta societate din Alcoy și a hotărât să se mute la Alicante.
Și n-a venit să se integreze discret: a construit cea mai înaltă, cea mai scumpă și cea mai arătoasă clădire din oraș, chiar în prima linie la mare, ca să se vadă de departe, chiar și de pe vapoarele care intrau în port. E o declarație de intenții greu de înțeles greșit.
Banii veneau de la Alcoy, iar asta are interesul ei. Acel oraș din interior a fost unul dintre primele orașe industriale ale Spaniei: printre munți, coșurile fabricilor de textile, de hârtie și de metal scoteau deja fum pe când aproape toată țara era încă sat. Din acea bogăție industrială a ieșit această fațadă.
Arhitectul care a definit Alicante-ul boieresc
Carbonell l-a angajat pe cel mai bun arhitect al momentului, Juan Vidal Ramos, și n-a precupețit nicio cheltuială. Rezultatul e o clădire eclectică de mare fast: piatră lucrată, galerii cu geamuri prin care intră soarele și un amestec de referințe istoriciste care strigă lux din toate părțile.
Vidal Ramos a fost arhitectul-vedetă al orașului Alicante în acei ani și și-a lăsat amprenta în jumătate de oraș: tot ale lui sunt palatul Diputación și, împreună cu Francisco Fajardo, Mercado Central. Avea un fel de a îmbina luxul și piatra care a definit chipul nobil al orașului de la începutul secolului al XX-lea.
Uită-te la colțul rotunjit, încheiat cu un corp cu cupolă: e gestul de compoziție care face clădirea recognoscibilă din orice punct al promenadei și e gândit exact pentru asta, ca să fie văzut de pe mare.
O sută de ani mai târziu, e încă clădirea pe care toată lumea o privește și o fotografiază pe Explanada. E o răzbunare care i-a reușit: o casă atât de frumoasă încât tot orașul a ajuns s-o iubească.
De neratat
A fost construită din ciudă
Un industriaș din Alcoy care s-a simțit disprețuit acolo a venit să ridice aici clădirea cea mai arătoasă.
Bani din textilele de la Alcoy
Unul dintre primele orașe industriale ale Spaniei, cu coșuri de fabrică pe când țara era sat.
Juan Vidal Ramos
Arhitectul-vedetă al orașului: tot ale lui sunt Diputación și Mercado Central.
Colțul e gestul
Rotunjit și încununat cu cupolă, gândit să se vadă de pe mare și de pe toată promenada.
Cum se potrivește în vizita ta la Alicante
Se află pe Explanada de España, la capătul cel mai apropiat de port, așa că treci prin fața ei plimbându-te pe faleză.
Nu se vizitează pe dinăuntru: sunt locuințe și birouri private. Ce vezi e fațada, iar ca s-o vezi bine trebuie să te depărtezi spre mijlocul Explanadei și s-o privești de jos în sus, pentru că de aproape înălțimea o deformează în perspectivă.
Cea mai bună lumină e cea de după-amiază, când soarele bate din față în fațadă dinspre mare. Iar noaptea e iluminată, ceea ce o face una dintre imaginile nocturne ale orașului.
Întrebări frecvente
Arhitectul acesta a mai lăsat urme în oraș?
Multe. Juan Vidal Ramos a fost arhitectul vedetă al Alicantelui în acei ani, și tot a lui este, de exemplu, sediul Diputación, palatul acela impunător de unde se guvernează provincia. Avea un fel de a amesteca luxul și piatra care a definit chipul nobil al orașului de la începutul secolului al XX-lea. Când te plimbi prin Alicante și ceva ți se pare deosebit de boieresc, uită-te cine l-a semnat: sunt destule șanse să fi fost el.
Și de unde au venit atâția bani ca s-o ridice?
Din fabricile din Alcoy, și nu întâmplător. Acel oraș din interior a fost unul dintre primele orașe industriale ale Spaniei: printre munți, coșurile fabricilor de textile, de hârtie și de metal scoteau deja fum când aproape toată țara era încă la țară. Din acea bogăție industrială din interiorul uscatului a ieșit, piatră cu piatră, acest capriciu de marmură în fața mării. Zgomotul războaielor de țesut a plătit priveliștea.
